joi, 30 iunie 2011

Ganduri


     Pasind in timp... ne-am legat de suflet clepsidre albastre, atat cat sa uitam pentru o vreme nemarginirea. Am inventat jocul, plusul si minusul, lacrima si zambetul, vuietul si linistea, inghesuindu-le in clipe minuscule, ce dau iluzia efemerului. Am incercat sa credem in margine si am slefuit treptat mirajul separarii, deformand cercul. Am sapat pesteri adanci in materia densa cufundandu-ne in ceea ce numim intuneric... dar am uitat sa uitam de suflet. Intunericul a devenit treptat izvor de visare, caci sufletul cunoaste culoarea si vortexul si rotundul. Din trandafiriul inimii, constiinta infinitului a nascut raze, inaltand visul spre vastitatea albastra. De aici, din aripa renascuta, am privit din nou la clepsidre, am privit la noi si ne-am amintit ...
     Am adus ofrande cerului, florile zambetului le-am inaltat catre nori si petalele lor au atins astrele vii, ce si-au cernut mangaierea peste fruntile noastre, desenand simbolul infinitului in perimetrul iluzoriu al trupului.
     Acum ne-am dori sa ardem marginea, dar marginea nu arde pentru ca nu exista decat in dictionarul mintii.  Totul e joc... jocul exista si nu exista, mintea este si nu este... sufletul este, noi suntem, deja, revarsati peste conturul materiei... degeaba incercam sa intelegem... ajunge sa simtim, scaldati in parfumul tacerii. Dincolo de cortina pleoapelor inchise, umbra se risipeste... in tot...


Gand 6

Caci umbrei mele
nu puteam sa-i spun
pur si simplu
umbra
cand sub luna
o vedeam sezand
in prelungirea mea
prinsa in stringurile
ce, in noapte,
leagau copacul de suflet
si stelele de tampla,
nu puteam nici sa-i zic
„esti a mea”
nici
„pleaca” nu-i puteam spune,
nici
„stai”,
caci reflecta, mai de graba,
profunzimile de nedeslusit
ale oceanelor,
care sunt ale nimanui
si totusi apartin sufletului
revendicat de cer
si atunci nu puteam sa-i spun
pur si simplu
umbra
puteam doar s-o rostesc in ne-cuvinte,
sa-i absorb nuantele  gri intens,
conturul  nocturn revarsat
peste alte umbre,
carora nu le puteam spune
nicicum...


     Din ciclul marginea nu exista... ati observat si constientizat vreodata micile intamplari, mici mici mici, aproape nesemnificative si totusi pline de sens,  care par a aduce o dara de magie in viata noastra, subliniind interconectarea dintre noi, care pare sa anuleze ideea de spatiu si timp... desfiintand ideea de separare? Astazi am zambit cald, dincolo de tristete, cand am observat, dupa niste luni bune de activitate pe reteaua literara, ca exista o persoana, un amic de scrieri care locuieste la celalalt capat al pamantului (Irlanda, mai exact:)), care apare punctual, de fiecare data cand postez un text, in secunda doi... fara exceptie... si lasa in pagina un semn de lectura si un gand cald... Nu m-am gandit pana acum, nu am stat sa observ. Vedeam comentariile, raspundeam si imi continuam ziua. Dar azi am observat amanuntul asta... deci postez poezia si, fara exceptie, in cateva minute, hop, apare gandul cald al aceluiasi personaj pe care nu il cunosc decat sub forma poemelor sale,  nu stiu cum se intampla, nu stiu cum face, nu stiu de unde stie si nici nu incerc sa inteleg... dar pentru mine e o dovada frumoasa a interconectarii... a magiei sufletelor... si in mijlocul apasarilor nu pot decat sa zambesc la fel de cald si sa multumesc... si sa dau mai departe...
     Priviti din cand in cand, cu mai multa atentie, la ceea ce se intampla in vietile voastre si veti gasi, sunt sigura, tot timpul, astfel de momente marunte dar magice...


Pentru mine urmeaza un week-end de cursuri... asa ca va las, pana luni, cu melodioara care mi-a mangaiat auzul in noaptea asta in drum spre casa...



     Zi senina va urez... magia infinitului sa va atinga sufletele :) !!
     si ca de obicei... see ya soon blogosfera!

7 comentarii:

Mircea Florescu spunea...

De acord cu tine, sunt momente cand micile intamplari atarna in balanta pentru o persoana mai mult decat intamplarile majore ale omenirii. Problema este ca de cele mai multe ori nu dam importanta acestor momente. O zi minunata si plina de clipe magice

Laura spunea...

@Mircea... d.p.m.d.v, intamplarile majore ale omenirii sunt tot o suma a momentelor marunte... si da, cred ca in viata e bine sa acordam atentie acestor momente pentru ca ne aduc zambet, pentru ca subliniaza existenta frumosului in mijlocul uratului si uite asa, observand frumosul in fiecare zi, devenim pana la urma frumos... si intamplarile majore ale omenirii ar putea capata si ele alte nuante :)... mai calde...
dar de cele mai multe ori suntem prea ocupati sa privim doar imaginea la scara larga si pierdem din vedere ca acea imagine este alcatuita din ceea ce noi suntem clipa de clipa... si calcam in picioare ceea ce este frumos sau ignoram sau trecem cu vederea...
amanuntele conteaza, detaliile compun intregul si uneori frumusetea se poate ascunde destul de subtil intr-un detaliu pe care nu il observi decat daca traiesti cat de cat constient :)
zi frumoasa si magika si tie iti doresc... vad ca ai inceput-o cu flori albe :)... frumos inceput de zi ploioasa:))... sper ca s-a postat commentul meu ca mi-am prins urechile... merge greu internetul astazi...

Solidaster spunea...

Uneori,in graba noastra prin aceasta lume,uitam,de lucrurile mici,de care ne "impiedicam".Nu le dam importanta,avem impresia ca ne pierdem vremea,dar pana la urma acestea,fac diferenta.Vrem uneori sa ajungem in top,fara sa parcurgem,treptele necesare.Dar insuccesele,te trimit inapoi ,sa vezi unde ai gresit,si ce trebuia sa faci.Sa fii fericita.

Laura spunea...

@Solidaster, nu stiu cum m-a construit natura, dar de obicei sunt omul nuantelor... nu cred ca e nici nemaipomenit, dar nici gresit... uneori ma ajuta, alteori e neplacut, pentru ca observ si nuantele mai putin placute... cuvinte, tonalitate, gesturi marunte care spun ceva si care ating intr-un mod nu neaparat fericit... acum, cred ca in general, toti percepem detaliile, daca nu constient, subconstientul le absoarbe oricum... si da, uneori cred ca lucrurile marunte fac diferenta... si cand le constientizez, intotdeauna multumesc pentru ele, daca nu persoanelor, macar cerului... complexitatea realitatii in care traim are si ea partile ei placute... misterul vietii, frumusetea vietii musteste si poate fi descoperita in cele mai mici amanunte ale unei zile, nopti, ore, clipe...
noapte frumoasa iti urez... mai vorbim ...:)

Cristiana spunea...

Iluzia efemerului... Mă străduiesc de o lună de zile să fac un articol cu un titlu cam de felul acesta: "Ce este trecător: pentru unii iluzie, pentru alţii realitate..."
Ideea a venit de la o intrebare pusa de cineva pe facebook: Ce este realitatea??
Trecător în sens de pasager, tu ai numit si mai bine, efemer... Este un subiect foarte profund, care trebuie privit din mai multe unghiuri de vedere...
Imbrăţişări !!

Laura spunea...

@Chris, te imbratisez si eu!... iaca acum am aterizat de pe drumuri :))
In viziunea mea, totul este trecator sau, ma rog, efemer, in sensul ca totul se afla intr-o continua transformare... desi, in decursul unei vieti, ne raportam de la un moment dat incolo la un set de valori care raman aceleasi (sau nu, depinde de individ, dar se intampla si cazuri in care anumite valori devin fixe, oarecum parte din misiunea personala pe care o intuim si uneori ne-o si asumam), in estenta, transformarea se intampla clipa de clipa. Si acesta este un motiv pentru care supararile si judecarea celorlalti nu isi prea au rostul, pentru ca ceea ce am fost acum 5 minute, nu mai suntem acum si ceea ce suntem acum nu vom mai fi peste inca 5 minute :)... nu stiu daca reusesc sa ma fac inteleasa, dar asa vad eu treburile iar viziunea asta mi-a adus flexibilitate in relatiile cu ceilalti, intelegere si acceptare :)... cred ca numai iubirea ramane o constanta, atata timp cat izvoraste din interiorul nostru si nu ajunge sa depinda neaparat de factori externi (in sensul ca factorii externi o completeaza, o amplifica, dar nu o genereaza pentru ca ea deja este)...
te pup, zi faina iti urez si zambete cu duiumul :)

Cristiana spunea...

... Coborâsem din maşină să caut o casă... cum fac eu, mă arunc în valuri fără să văd în faţa ochilor... Lumea zice că mă arunc cu inima, eu zic că mă arunc cu sufletul...
La dreapta era o casă cu un dac, o statuetă cu un dac... am dat roată dar simţeam cum numai dacul mă atrage acolo şi l-am privit cu coada ochiului ca o adolescentă către cel pe care îl iubeşte-n mare taină... Simţeam cum inima îmi zvâcnise odată scurt şi se oprise în loc, făcându-mă să "aterizez" cu picioarele pe pietrişul alb. Am mai întors o dată capul spre dac şi am simţit cum moţul capului (acolo unde se întorcea căciula lui obişnuită) îmi ia foc...
Dar mă grăbeam.
Aveam nevoie de o pauză între căutarea Cetăţii pe drum de negăsire şi găsirea ei pentru dimineaţa următoare. Simţeam că un Dac mă iubeşte, dar era atât de straniu că nu-mi era străin, încât... Încât...
Pur şi simplu, un smoc de iubire de pe Măgura Timpurilor...

Tu ştii momentul. Acum am avut de abia putere sa îţi descriu simţirea.
Când am recitit: "nu ajunge sa depinda neaparat de factori externi (in sensul ca factorii externi o completeaza, o amplifica, dar nu o genereaza pentru ca ea deja este)..."
Doamne, de când o fi acolo ca să-mi cheme mie "Dacul" - sufletul...