marți, 26 iulie 2011

Cateva ganduri despre temeri...

     Fricile, temerile noastre reprezinta, in situatii limita, forme de aparare necesare dar, pe de alta parte, reprezinta si limitele pe care de obicei ni le autoimpunem, mai mult sau mai putin constient…

     Nu cred ca e bine sa scapam de ele in totalitate. Cand avem, de pilda, o fobie, aceasta din urma, daca e redusa la zero, distruge intr-un fel mecanismul natural  de aparare al corpului nostru, cu care natura, Creatorul, ne-a inzestrat cu un anumit motiv… asa ca e bine sa ramana un oarecare procent din frica… uneori acest procent minim, ne poate salva viata…

     DAR… tendinta continua de a ne perpetua temerile, de a persista in manifestarea acestora, duce la limitare. Ce pierdem? Culorile vietii… nuantele minunate si variate a ceea ce putem experimenta, invata, trai… deveni… FI…

     De la un pachet de “frici” de baza, benefice in felul lor, am dezvoltat o gama infinita de temeri care sunt bune, din punctual de vedere al faptului ca reprezinta o serie de obstacole, de provocari, peste care sa trecem, creand experiente din care sa putem invata… dar devin inutile si chiar nocive atunci cand acestea raman acolo, nedepasite… pentru ca atunci nu mai traim decat experienta stagnarii si a limitarii… si ne blocam la stadiul acela… 

     Nu intotdeauna, o temere poate fi depasita brusc, ca doar oameni suntem :)… important este sa incepem sa facem pasi… un pas… si inca un pas… si inca un pas… si la un momnt dat, am putea descoperi chiar ZBORUL… pentru ca, descatusandu-ne de frici, redevenim noi insine… experimentam, SUNTEM…

     Am descoperit, in ultima vreme, cat de mult poate aduce un astfel de pas, uneori marunt, in viata mea si a celor cu care am intrat in contact… si asta pentru ca atunci cand suntem blocati intr-o temere, ne blocam defapt intr-un pattern… e ca si cum am imbraca tot timpul acelasi tricou rosu, ani la randul, cand in lume exista atatea tipuri de tricouri si de culori, nuante chiar… si ceea ce e mai grav e faptul ca de multe ori nici nu stim daca ne place cu adevarat numitul “tricou rosu” pentru ca nu am incercat altceva sau… sunt cazuri in care stim sigur ca nu ne place, dar il imbracam, pentru ca… ne e frica sa incercam alte culori :))…

     Ca sa ne dam seama de micile miracole si de marele miracol al imbogatirii experientei noastre prin depasirea treptata a temerilor, e bine sa invatam sa traim constient, sa observam… nu sa judecam, ci sa observam… sa ne observam… in primul rand sa incepem sa observam unde exista aspecte din viata noastra care nu merg asa cum ar trebui sau cum ne-am dori si sa incetam sa mai dam vina pe ceilalti pentru asta… in orice situatie avem puterea de a invata sa acceptam sau de a schimba ceva si in orice stare de disconfort, daca ne uitam cu atentie, exista ascunsa o temere de-a noastra. In lupta cu seful care nu ne respecta sta ascunsa teama noastra de a reactiona sau de a schimba jobul, in incapacitatea noastra de a relationa, sta ascunsa frica de ridicol… si exemplele pot continua…

     Asadar, putem lua situatiile care aduc disconfort in viata noastra, putem identifica frica care se ascunde acolo si putem incepe, sa facem pasi marunti… apoi putem observa rezultatele… cu fiecare pas, cat de minor, pe care il facem in directia depasirii temerii, va aparea in viata noastra o mica minune, un lucru nou, o culoare noua, o nuanta noua, care reprezinta iesirea noastra din pattern… aspect care ne va imbogati… nu financiar :P:)) ci la nivel de experienta si trairi… cu cat traim mai mult, cu atat invatam mai mult, viata noastra este mai plina si capata sens… cu cat ramanem impotmoliti mai mult in temeri, cu atat mai mult vom repeta la infinit acelasi si acelasi pattern, imbracand pana la batranete acelasi si acelasi “tricou rosu”, care, veste proasta :P:): la un moment dat, pe langa faptul ca ramane acelasi, se va mai si gauri :P:)… 

     La fel cum e bine sa ne depasim temerile pentru a gusta cat mai mult din acest miracol numit viata, la fel de bine e sa invatam sa recunoastem si sa apreciem minunile din viata noastra :), dar despre asta poate ca o sa scriu intr-un post viitor… pentru moment va las sa constatati singuri, ce se intampla atunci cand facem, macar un mic, mic pas inspre depasirea uneia dintre fricile care ne apasa…

     Fotografiile de mai jos sunt dintr-o incursiune recenta pe Transfagarasan, unde, a propos, evitam sa merg pentru ca imi era frica de stancile care stau sa cada... :)... recent am indraznit si ete ce frumuseti mi-au umplut sufletul si privirea :)



... rezultatul, me happy :)))... agatzata de copaci dar cu zambetul pe buze :))...





     Culori de curcubeu sa va imbogateasca clipele, oameni frumosi…

     Si… sper… see ya soon, blogosfera :P:))

4 comentarii:

Mircea Florescu spunea...

Stancile nu s-au prabusit, doar teama ta de acest lucru a cazut din locul unde se asezase :) Frumoase imagini Laura

Biancoluna spunea...

@Mircea... good point:), mersic...
Zi minunata sa ai !:)

Solidaster spunea...

Iti sta bine cocotatã,acolo pe crengi.Sunt temeri si temeri.De unele poti scapa mai usor,iar altele iti terorizeaza existenta an dupa an.Explica-mi si mie cum poti sa scapi,de teroarea unor tentative de viol,la o vársta de 10ani,prima si inca 3 de-a lungul adolescentei.Chiar,mi-as bucura de un raspuns.Scapi de actul in sine,doar printr-o minune,ce se cheama Dumnezeu.Dar ce faci cu sechelele,care rãmán?Trebuie sa fii destul de puternic,sa poti trece peste,unii pot,altii ...incearca.Gánduri bune,de la mine,pentru tine.

Biancoluna spunea...

@Solidaster, asa e... unele rani sunt extrem de adanci... si se poate si mai rau de atat... sunt cazuri in care violul chiar s-a produs. Nu pot fi ipocrita si nu pot sa spun din pozitia omului care din fericire n-a trecut prin asa ceva ca ... se depaseste usor aceasta temere... dar STIU ca exista metode si ca se poate... am cunoscut cazuri. Apoi sunt multe alte tipuri de cazuri grave... de pilda, am cunoscut o tanara de 20 de ani care avusese cancer si se vindecase, dar traia zilnic cu teama de rcidiva... si totusi a reusit sa o invinga...
repet, nu spun ca e usor... dar cum as putea sa spun ca nu se poate? ar insemna sa ne resemnam durerii... si firea mea taurina nu prea accepta asta, plus ca chiar cunosc unele metode de indepartare a traumelor si de rescriere a retelelor neuronale care au inregistrat numita trauma... pe langa neuroni si sinapse, mai exista si un suflet ranit... pentru care leacul e iertarea, oricat de aiurea ar suna... pana nu ierti, nu te eliberezi... iar iertarea nu presupune sa acceptam tentativele de viol in general, ci sa ne impacam cu faptul ca ni s-a intamplat si sa mergem mai departe... mi-as dori sa lucrez cu un astfel de caz... chiar cred ca se poate... incet incet, bineinteles... pas cu pas... depined de noi... experienta a fost si nu se mai poate da timpul inapoi, dar se poate rescrie "hardiscul" care a inregistrat-o si catinel catinel, se poate reorienta atentia spre prezent si viitor...:)
Ganduri la fel de bune de la mine catre tine, Solidaster... mai discutam... zile faine sa ai!