joi, 29 septembrie 2011

Moment 2


Poate ca zaboveam intre lumi
deruland sub sori
nisipurile albe
si visele tale
ca niste draperii prelungi
asterneau clipe de sticla
pe orizonturile largi
predand salciilor
lectia transparentei
cerc in cerc
oglinda
cuvant
suflare
in mainile mele o jumatate de flacara
prindea conturul inimii tale
jucandu-se cu sufletu-mi aprins
desprins
cuprins
pe gleznele mele se desenau pasi
marunti de ploaie
imitand lacrima cerului
neinvins
ne-in-vis
curband realitatea noastra ascunsa
precum o pestera antica
isi curbeaza pietrele mirate
arcuindu-le umbra statornica
peste linistea plina a unui fragment de vid
legand imponderabilitatea simtirilor
de zborul unei pasari
ratacita in valurile inaltului...

miercuri, 28 septembrie 2011

Moment

video


ce-ti e si cu traiectoria
frunzei
spre pamant,
cum se alinta 
si se leagana
 in sutanele vantului,
vaporoasa cadere din ramura
pe crestetul firului de iarba
pocnindu-i verdele
cu palma-i aramie
zambind a toamna
trosc! – o frunza,
leaganul efemer al unui vis
ce-si balanseaza culoarea,
alene,
tintuind privirea trecatorului
fosnindu-i un colt uitat
de suflet...


recunosc, ca m-am lasat, astazi, prinsa de valsul unei frunze, ce-si rataceste acum striatiile pe cine stie ce alei, urmand cursul vantului... spectacol de toamna... clipa... etern... magia unui simplu moment :)

Noapte frumoasa!

sâmbătă, 24 septembrie 2011

De ce? Pentru ca POT!





       Ne-am nascut intr-o realitate care reflecta cu exactitate nivelul nostru actual de constiinta. Nu conteaza ca aceasta realitate a fost creeata de noi sau de predecesorii nostri, in mod constient sau inconstient, ca a fost creata pentru ca noi am deschis ochii in lumea asta si ne-am supus fara sa stim si fara sa vrem, conditionarilor... ceea ce conteaza acum e sa constientizam aceasta stare de fapt, chiar daca suna neplacut. Ceea ce a fost a fost, ceea ce este este, ceea ce va fi va fi. A nu intelege aspectele care ne-au adus sa traim in realitatea in care traim, inseamna a nu intelege ceea ce avem de schimbat. Trecem prin viata, imbracand foarte des „haina” victimizarii pentru ca, inevitabil, ne lovim de aspectele mai putin frumoase ale acesteia, nu le intelegem si atunci, incercam sa ne aparam cu instrumentele gresite. Victimizarea este un instrument partial util, dar serveste numai si numai „supravietuirii”... a trai de pe o zi pe alta, ne fiind noi, traind o viata pe care doar o acceptam si nu ajungem sa o si imbratisam, sa o si apreciem, inseamna ca, deocamdata, in mare parte, „supravietuim”, cel putin in opinia mea, din care, ca de obicei, nu fac un adevar absolut, lasand-o la statdiu de ceea ce este: simpla opinie, simpla observatie. 
       A deschide ochii cu adevarat, a „trai” cu adevarat, nu inseamna atingerea instantanee a fericirii totale... dar este un pas catre schimbare, un pas asumat care ne scoate din stagnare si ne ofera raza sperantei, care inceteaza sa mai para o iluzie. Nimeni nu ne opreste cu adevarat sa fim ceea ce ne dorim sa fim... principalele stavile sunt propriile noastre frici... chiar si intr-o lume in care pare ca intreaga noastra viata este supusa unui sistem care per ansamblu ne ingradeste cu o serie de granite si conditionari peste care avem impresia ca nu putem trece, chiar si aici, avem potentialul clar de a fi ceea ce suntem. Orice problema are o solutie, orice solutie constientizata reprezinta un pas.
       Marea noastra iluzie este aceea ca pieptanand oglinda, ne vom aranja propria podoaba capilara :)... asta se intampla atunci cand noi uitam ca schimbarea incepe cu noi si continuam sa dam vina pe lumea inconjuratoare. Realitatea in care traim este o reflexie a noastra, per ansamblu. Daca umblam la reflexie, nu vom obtine nimic... trebuie lucrat in interior, pentru ca reflexia aceasta sa se schimbe. Recunosc ca aceasta oglindire este una de masa... nu este doar a noastra si ca, de multe ori, cand vine vorba despre propria noastra schimbare ne vine in minte faptul ca „cu o floare nu se face primavara”... este ceva adevar si in aceasta perspectiva... dar atunci ce facem?... efectul de domino exista, suntem radianti, ne influentam unii pe altii, contribuim in fiecare clipa la constiinta colectiva... si stagnand, ramanand in postura de supravietuire, nu facem altceva decat sa perpetuam acest efect de domino in directia gresita. Daca unul azi, altul maine, alegem sa fim „floarea” aceea, din ce in ce mai multi vor incepe sa infloreasca, treptat, in jurul nostru... poate nu brusc, dar speranta aceea care incolteste capata forma, capata valente de realitate si este scoasa din stadiul de iluzie. De ce sa aleg eu primul, sa FIU? De ce sa am eu primul curajul sa infloresc, sa deschid ochii, sa am curajul de a-mi depasi propriile limite? Pentru ca pot... pentru ca inteleg ca noi suntem partasi la construirea lumii in care traiesc si pentru ca inteleg ca, poate ceilalti, inca nu au avut aceasta putere si este normal, pentru ca stiu ca defapt nu sunt primul si nici singurul si, ca mine, mai ales in ultima vreme, sunt o multitudine de alte suflete care au decis sa iasa din patura temerilor... si atunci aleg sa fiu in tabara celor care ridica capul din nisip si privesc soarele chiar daca inca il pot vedea doar printr-o crapatura... pentru ca stiu ca in felul acesta contribui la efectul de domino in directia buna... pentru ca stiu, ca in felul acesta, pe langa o contributie reala adusa realitatii colective, viata mea capata sens, dincolo de rutina, dincolo de supunerea oarba, dincolo de frica de a fi... 
       Am testat, secole de-a randul, atitudinea „sunt mic, nesemnificativ si nu pot”... apoi am testat postura de „nu ma mai intereseaza, oricum nu am insemnatate”... uitandu-ne putin la rezultat, poate ar fi bine sa incepm sa „testam” si opusul...  
       Ne-a fost daruita o planeta superba, ne-a fost daruit un trup cu care, sufletul, sa poata opera aici, in materie. Ambele sunt miracole ale creatiei pe care, daca le ingrijim si le folosim cu responsabilitate si daruire, cu curaj si determinare, le putem readuce la stralucirea pe care probabil ca au avut-o odata. Si daca cei din jurul nostru inca nu pot constientiza acest lucru, cei care ajung sa cosntientizeze, pot reprezenta un exemplu, chiar daca schimbarile sunt lente si, pe moment, par sa nu duca nicaieri, aceasta are totusi un rezultat real. \
        Cand ploua... cand Cerul daruieste pamantului seva vietii, nu o face brusc, nu cade, tam nesam, din cer, o mare pleasca de apa care inunda instant campiile... ploaia e formata din picaturi, mai mici si mai mari care se astern pe mantia Mamei Pamant, rand pe rand... asta suntem si noi... picaturi de lumina... care, rand pe rand si totusi impreuna, recompun stralucirea... sau mai bine zis, o redezvaluie, pentru ca stralucirea exista deja, acoperita de un strat mai gros sau mai subtire de ceata. 
       Pana acum, in jurul nostru, am auzit foarte multi de „nu pot”... ce ar fi ca, copii nostri, sa poata auzi reversul... daca voi, ati fi auzit „pot”, daca exemplele din jurul vostru ar fi fost altele cum ar arata realitatea prezenta?... ce alegem... sa perpetuam vechiul model?... ce mare rau se poate intampla daca incercam sa fim, in fiecare zi „floarea” aceea despre care vorbeam... daca alegem sa fim picatura de ploaie care hraneste pamantul, daca alegem sa FIM? :)...
       Oricate obiectii „obiective”:) ar exista in jurul meu, si nu neg faptul ca exista... printre momente de cadere si ridicare, aleg incapatanarea mea nativa de a crede ca se poate :)... my apologies :)))) ... si 

zi frumoasa, oameni frumosi... ca am turnat destul, pe ziua de astazi, in pagina alba :)...
un zambet cald de week-end, va trimit, desprins din aripa diminetii!...

marți, 13 septembrie 2011

Teoria ca teoria dar practica ne omoara... limitarile:)!!!


       Se pare ca vara a luat sfarsit, desi dupa soarele de afara nu pare... se zvoneste cum ca Bucurestiul si-ar fi reluat activitatea „normala” in trafic si soferul este din nou fortat sa contempleze ceva mai multe minute in sir copaceii de pe marginea soselelor, asteptand la cozile de pe la semafoare... in acest context, asteptand frunzulitele sa capete nuantele aramii de septembrie, iaca mi-am reluat si eu , in week-endul acesta, dragutele cursuri de psiho. 
       Au fost ore de predare, au fost ore de discutii libere, in acord si in contradictoriu, dar tot timpul pline de interes si nu in cele din urma, au fost ore de practica, in care ne-am „jucat” unii cu ceilalti, sapand, reorganizand, reconstruind perceptii, convingeri si cate si mai cate din lumea noastra interioara si relatiunile aferente cu asazisa realitate :)...
       A fost un moment dragut, in care dupa niste discutiuni revelatoare, trebuia sa trecem, in cele din urma la aplicatii practice si dintr-o impletitura comuna trainer-cursanti, s-a ajuns in mod natural la afirmatia din titlu: „Eeeeeeeeei, teoria ca teoria dar practica ne omoara... LIMITARILE” :)...
Am zambit... pentru ca de obicei spunem in mod „proverbial” numai prima parte... atunci cand pe un ton glumet vrem sa trecem la actiune si ne justificam nereusitele sau lipsa actiunii prin sintagma „Teoria ca teoria dar practica ne omoara”... si cum, cateodata, un singur cuvintel echivalent unui singur gand, echivalent unei minore schimbari de perceptie, poate aduce o cu totul alta viziune asupra a ceea ce ESTE... asa si cuvantul „limitarile”, asezat la finalul sintagmei obisnuite, m-a facut sa ridic din spranceana si sa spun in gand „ei da!”... :P:))...
       Pentru ca este o reformulare, sau cum spunem noi o „recadrare” a perceptiei de pana acum si o subliniere a motivatiei ultime a curajului de a actiona :)... in loc sa ne gandim ca ne e greeeeeeeu, ca nu stiiiiiim, ca e dificiiiiiiiil sa trecem la actiune si sa ne urmam propriile decizii si transformari, prin trecerea lor de la stadiu de teorie, la cel de practica... ne amintim ca aceasta, pe langa greeeeeeu, pe langa probabilitatea esecului care ne speeeeerie... aduce cu sine un imens castig si anume: ne omoara... LIMITARILE :)... 
       Aceste minore recadrari ale perceptiei noastre despre lume si propria viata... ma fascineaza intotdeauna... e o mirare frumoasa care imi da curaj... pentru ca asa minore cum sunt, uneori rastoarna o intreaga viziune limitatoare... uneori avem nevoie sa citim carti intregi, sa vizionam documentare de lung metraj sau sa cujetam indelung la tot felul de aspecte, alteori, din fericire, e de ajuns sa schimbam un cuvant de la sfarsitul unei afirmatii... ca sa avem o revelatie importanta :)... 
       Asa cum alteori e de ajuns un gest minor, o actiune simpla, un cuvant infim... care vine de la persoana potrivita, la locul potrivit, ca sa schimbe in noi ceva esential, sa slabeasca inauntrul nostru bariere si blocaje care stateau acolo, infipte, de ani de zile...
       Avem intotdeauna aceasta libertate pe care nu stiu cati o realizam... libertatea de a ne formula gandurile, atitudinea, intentia si in cele din urma viata... de noi depinde aceasta formulare si iata cum, o persoana, in loc sa considere ca „practica il omoara” si-a adaugat acolo un cuvintel care i-a transformat perceptia ajungand la concluzia ca defapt „ii omoara limitarile”... este aceasta o viziune constructiva asupra lucrurilor? Luata cu masura, caci iarasi tin sa mentionez masura :)... pentru mine e clar ca da... printr-o schimbare minora de perspectiva a dat frau liber experimentarii, punerii in aplicare a trairilor si a deschis portile invatarii... caci din temeri si din stagnarea ascunsa in spatele acestor temeri, invatam pana la un punct... de la un moment dat incolo e nevoie de curajul de a actiona, de a transpune gandurile si intentia in realitate, chiar daca aceasta transpunere nu e intotdeauna perfecta, dar macar traim o experienta in loc sa fugim de ea si traind... INVATAM... devenim :)...




Zi frumoasa blogosfera draga... cu cat mai multe recadrari de perspectiva, utile si de ce nu si... placute :)!!!

marți, 6 septembrie 2011

„Unul, nici unul şi o sută de mii”... :)



       Astazi, scormonind, pur „intamplator”,   prin buzunarele memoriei mi-am amintit de un roman al lui Luigi Pirandello: „Unul, nici unul şi o sută de mii”... si de povestea simpatica si, totodata profunda, a personajului principal, Vitangelo Moscarda. 
       Moscarda, un om cat se poate de normal, angrenat in rutina unei vieti la fel de normale, printr-o intamplare mai mult decat banala, traieste o anumita revelatie care il aduce in cele din urma la nebunie :)... si asta pentru ca intr-o zi oarecare, in timp ce se uita in oglinda, propria-i sotie il intreaba daca nu cumva se uita la nasul lui putin stramb :)... drept urmare, eroul nostru, realizand faptul ca, pana in acel moment, nu vazuse acel amanunt, incepe sa-si intrebe toti cunoscutii daca au observat si ei  aspectul cu pricina :)... drept raspuns la replicile acestora, Moscarda incepe sa le semnaleze, la randul sau, cate un defect... de unde rezulta si efectul de domino al banalei situatii de inceput... In tot acest timp, personajul principal, continua sa se priveasca in oglinda, de data asta, in nebuneasca incercare de a se vedea asa cum il vad ceilalti, fara a mai reusi sa se vada pe el insusi, pierzandu-se cumva in complexitatea perceptiilor... :)... de aici si titlul romanului care sintetizeaza cumva acest aspect al realitatii in care traim, rezultanta a dualitatii, totodata amalgam de dualitate si constiinta a unitatii... in esenta tu... esti unul pentru tine insuti, dar esti un altul pentru o anumita persoana cu care relationezi intr-un anumit moment, in acelasi timp esti „o suta de mii” privit prin ochii tuturor celor care te-au cunoscut, mai mult sau mai putin si, nu in ultimul rand, inchizand cercul, pare ca devii „niciunul” pentru tine :)...
       Daca, in anii facultatii, i-am impartasit drama si, oarecum, am si trait impreuna cu personajul aceasta senzatie de anulare a propriei individualitati care mi-a zdruncinat, la momentu acela, ideea de adevar unic... acum intelegerea mea s-a schimbat... imbogatita treptat de un cumul de experiente care au urmat. 
       Realitatea descrisa in roman, chiar exista... doar ca o putem privi si altfel, evitand riscul de a ajunge cumva la confuzie si „nebunie” :)... Cine suntem noi, pana la urma?... cred ca suntem si „unul” si „niciunul” si „o suta de mii”... si asta e bine pentru ca inseamna ca avem nuante atat de profunde, ca realitatea asta ofera un potential atat de larg de manifestare si in definitiv, de experiente, prin care putem trece, pe care le putem trai si din care putem acumula si invata, incat nu ne putem plictisi nici macar o clipa existand... si asta numai cu un singur vehicol numit corp, pe care, la o prima privire in oglinda, il consideram banal... dar vehicolul acesta include, pe langa ce vadem noi acolo si o minte infinita, o inima nemarginita, campuri invizibile ochiului... constiinta si asa mai departe... de aici diversitatea si oglindirea acesteia in viata noastra, clipa de clipa... asa ca eu sunt de parere, ca e bine sa multumim celui care, intr-o buna zi, ne semnaleaza ca avem „nasul putin stramb” in timp ce noi ne uitam de cand ne stim la aceeasi imagine a noastra, in oglinda, nereusind sa vedem nuantele... nereusind sa ne percepem propria complexitate, care poate deveni simpla si fascinanta, daca o lasam sa existe si daca invatam sa o acceptam ca o stare de fapt...
       Sigur ca aceasta complexitate nu poate fi tot timpul si exprimata... desi exprimarea noastra asa cum suntem, aceiasi dar totusi diferiti de la o clipa la alta, de la o persoana la alta, de la o conjunctura la alta, ne-ar duce la descoperiri si intelegeri tot mai multe care ar rezulta intr-o extindere benefica a cunoasterii... insa exista reguli sociale, exista libertatea celuilalt, pe care e frumos sa o respectam si atunci limitam aceasta manifestare si... si asta e bine... pentru ca, in definitiv, cum am spus de atatea ori, consider ca masura e buna in toate... dar de aici si pana la masca totala si la retinerea totala a exprimarii diferitelor aspecte din noi, e cale lunga... repet, spun masura si nu stavila, nu blocaj complet... bunul simt si instinctul, daca invatam sa il ascultam, ne va ghida intotdeauna in alegerea noastra de a ne manifesta sau nu asa cum suntem intr-un anumit moment... 
       Am trait si masca si o consider necesara in anumite situatii... sa fim realisti, la nevoie... nu putem fi, deocamdata (intr-un viitor sunt convinsa ca vom putea... atunci cand iubirea, respectul si alte asemenea valori vor deveni parte integranta din noi) lipsiti intotdeauna de masca... inca avem nevoie de acea protectie, inca nu suntem total pregatiti sa infruntam orice palma oricat ar fi ea de puternica... inca ne obisnuim... inca suntem in proces de... dar am trait si sinceritatea totala, atunci cand am simtit ca imi este permisa si ca persoana din fata mea poate duce... dar am cautat asta, nu am ramas doar intr-o singura parte, tinand cu dintii de masca... am cautat cat mai multe momente in care sa ma pot debarasa de ea... si spre placuta mea surprindere, am reusit sa traiesc si experienta sinceritatii brute... care a tras dupa ea, posibilitatea mea de manifestare a complexitatii interioare asa cum e... culminand in experiente revelatoare, unele mai mici altele mai importante, toate insa ducand la un cumul de intelegere si cunoastere... toate, imbogatind devenirea... intr-un cuvant, recomand trairea cat mai constienta cu putinta a momentelor in care ne putem elibera de masca... de aici avem cel mai mult de invatat, pentru ca atunci cand ne debarasam de costumatie, pasim practic pe un teren atat de bogat, un teren nuantat al fiintei noastre din care realmente putem culege si pe care putem sadi semintele intelegerii reale... chiar daca aici suntem „Unul, nici unul şi o sută de mii”... ba as spune, tocmai pentru ca aici SUNTEMUnul, nici unul şi o sută de mii”...

       Zi minunata, blogosfera draga... si viata cat mai nuantata cu intelegeri cat mai variate... si... zambete multe va doresc :) !!!

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Gand 11


Ei
ne stiau
de cand eram paduri ,
de cand uitam frunza
sa cada pe lespedea
pamantului
trimitand catre cer
ruga zorilor
si ardeam,
ardeam lacrimi in stol
una dupa alta
roua spunandu-le
roua cantandu-le
roua lasandu-le
sa cada
peste petala
uitand culoarea
inventand nuanta
legand inceputul de infinit
si infinitul de margine
amestecand sunetul cu simtirea
dezlegand simtirea de margine
gustand gustul
intregului...
Ei
ne stiau
de cand eram flacari...