marți, 6 septembrie 2011

„Unul, nici unul şi o sută de mii”... :)



       Astazi, scormonind, pur „intamplator”,   prin buzunarele memoriei mi-am amintit de un roman al lui Luigi Pirandello: „Unul, nici unul şi o sută de mii”... si de povestea simpatica si, totodata profunda, a personajului principal, Vitangelo Moscarda. 
       Moscarda, un om cat se poate de normal, angrenat in rutina unei vieti la fel de normale, printr-o intamplare mai mult decat banala, traieste o anumita revelatie care il aduce in cele din urma la nebunie :)... si asta pentru ca intr-o zi oarecare, in timp ce se uita in oglinda, propria-i sotie il intreaba daca nu cumva se uita la nasul lui putin stramb :)... drept urmare, eroul nostru, realizand faptul ca, pana in acel moment, nu vazuse acel amanunt, incepe sa-si intrebe toti cunoscutii daca au observat si ei  aspectul cu pricina :)... drept raspuns la replicile acestora, Moscarda incepe sa le semnaleze, la randul sau, cate un defect... de unde rezulta si efectul de domino al banalei situatii de inceput... In tot acest timp, personajul principal, continua sa se priveasca in oglinda, de data asta, in nebuneasca incercare de a se vedea asa cum il vad ceilalti, fara a mai reusi sa se vada pe el insusi, pierzandu-se cumva in complexitatea perceptiilor... :)... de aici si titlul romanului care sintetizeaza cumva acest aspect al realitatii in care traim, rezultanta a dualitatii, totodata amalgam de dualitate si constiinta a unitatii... in esenta tu... esti unul pentru tine insuti, dar esti un altul pentru o anumita persoana cu care relationezi intr-un anumit moment, in acelasi timp esti „o suta de mii” privit prin ochii tuturor celor care te-au cunoscut, mai mult sau mai putin si, nu in ultimul rand, inchizand cercul, pare ca devii „niciunul” pentru tine :)...
       Daca, in anii facultatii, i-am impartasit drama si, oarecum, am si trait impreuna cu personajul aceasta senzatie de anulare a propriei individualitati care mi-a zdruncinat, la momentu acela, ideea de adevar unic... acum intelegerea mea s-a schimbat... imbogatita treptat de un cumul de experiente care au urmat. 
       Realitatea descrisa in roman, chiar exista... doar ca o putem privi si altfel, evitand riscul de a ajunge cumva la confuzie si „nebunie” :)... Cine suntem noi, pana la urma?... cred ca suntem si „unul” si „niciunul” si „o suta de mii”... si asta e bine pentru ca inseamna ca avem nuante atat de profunde, ca realitatea asta ofera un potential atat de larg de manifestare si in definitiv, de experiente, prin care putem trece, pe care le putem trai si din care putem acumula si invata, incat nu ne putem plictisi nici macar o clipa existand... si asta numai cu un singur vehicol numit corp, pe care, la o prima privire in oglinda, il consideram banal... dar vehicolul acesta include, pe langa ce vadem noi acolo si o minte infinita, o inima nemarginita, campuri invizibile ochiului... constiinta si asa mai departe... de aici diversitatea si oglindirea acesteia in viata noastra, clipa de clipa... asa ca eu sunt de parere, ca e bine sa multumim celui care, intr-o buna zi, ne semnaleaza ca avem „nasul putin stramb” in timp ce noi ne uitam de cand ne stim la aceeasi imagine a noastra, in oglinda, nereusind sa vedem nuantele... nereusind sa ne percepem propria complexitate, care poate deveni simpla si fascinanta, daca o lasam sa existe si daca invatam sa o acceptam ca o stare de fapt...
       Sigur ca aceasta complexitate nu poate fi tot timpul si exprimata... desi exprimarea noastra asa cum suntem, aceiasi dar totusi diferiti de la o clipa la alta, de la o persoana la alta, de la o conjunctura la alta, ne-ar duce la descoperiri si intelegeri tot mai multe care ar rezulta intr-o extindere benefica a cunoasterii... insa exista reguli sociale, exista libertatea celuilalt, pe care e frumos sa o respectam si atunci limitam aceasta manifestare si... si asta e bine... pentru ca, in definitiv, cum am spus de atatea ori, consider ca masura e buna in toate... dar de aici si pana la masca totala si la retinerea totala a exprimarii diferitelor aspecte din noi, e cale lunga... repet, spun masura si nu stavila, nu blocaj complet... bunul simt si instinctul, daca invatam sa il ascultam, ne va ghida intotdeauna in alegerea noastra de a ne manifesta sau nu asa cum suntem intr-un anumit moment... 
       Am trait si masca si o consider necesara in anumite situatii... sa fim realisti, la nevoie... nu putem fi, deocamdata (intr-un viitor sunt convinsa ca vom putea... atunci cand iubirea, respectul si alte asemenea valori vor deveni parte integranta din noi) lipsiti intotdeauna de masca... inca avem nevoie de acea protectie, inca nu suntem total pregatiti sa infruntam orice palma oricat ar fi ea de puternica... inca ne obisnuim... inca suntem in proces de... dar am trait si sinceritatea totala, atunci cand am simtit ca imi este permisa si ca persoana din fata mea poate duce... dar am cautat asta, nu am ramas doar intr-o singura parte, tinand cu dintii de masca... am cautat cat mai multe momente in care sa ma pot debarasa de ea... si spre placuta mea surprindere, am reusit sa traiesc si experienta sinceritatii brute... care a tras dupa ea, posibilitatea mea de manifestare a complexitatii interioare asa cum e... culminand in experiente revelatoare, unele mai mici altele mai importante, toate insa ducand la un cumul de intelegere si cunoastere... toate, imbogatind devenirea... intr-un cuvant, recomand trairea cat mai constienta cu putinta a momentelor in care ne putem elibera de masca... de aici avem cel mai mult de invatat, pentru ca atunci cand ne debarasam de costumatie, pasim practic pe un teren atat de bogat, un teren nuantat al fiintei noastre din care realmente putem culege si pe care putem sadi semintele intelegerii reale... chiar daca aici suntem „Unul, nici unul şi o sută de mii”... ba as spune, tocmai pentru ca aici SUNTEMUnul, nici unul şi o sută de mii”...

       Zi minunata, blogosfera draga... si viata cat mai nuantata cu intelegeri cat mai variate... si... zambete multe va doresc :) !!!

7 comentarii:

Biancoluna spunea...

test

Florina R. spunea...

E adevărat, suntem complecși, suntem multipli, și până și sfinții trebuie să fi descoperit că aveau și alte minipersonalități în ei, pe lângă cea aspirantă spre divin. Desigur, ei se străduiau să le anuleze, și să rămână numai aceea...Poate, în asta constă sensul evoluției noastre: de la ”o sută de mii”, să ajungem ”unul” - așa cum și Divinul este unul. Chinezii au o denumire pentru lumea materială, cu toate manifestările ei: ”cele o mie de lucruri”. Se spune că numai înțeleptul nu mai poate fi tulburat de cele ”o mie de lucruri”...

Interesant text, și ne duce cu gândul la multe implicații! Îți doresc să ajungi să fii...fie unul, fie mai mulți...dar să fii în așa fel, încât să obții pacea!

Biancoluna spunea...

@Florina... :))... eu zic ca desi suntem "o suta de mii"... suntem deja UNU... pentru ca toate astea sunt parti din acelasi intreg si reflecta doar complexitatea intregului... numai ca nu am ajuns inca sa constientizam ideea de unu... sa o cuprindem :)... dar toate sunt parte din "jocul" serios denumit devenire :)...
Zi minunata iti doresc!!!:)

Mircea Florescu spunea...

Personajul avea impresia ca este multiplu, eu am impresia ca am trait mai multe vieti intr-una singura. Au fost etape in viata mea atat de diferite incat fiecare in sine pare o alta viata iar eu o alta persoana in fiecare dintre ele

Biancoluna spunea...

@Mircea, inteleg ce spui :)... cred ca am avut si eu senzatia asta la un moment dat... acum am intrat pe o constanta cat de cat, insa pana acum cativa ani, m-am cam cautat pe mine insami si cumva am trecut si eu prin faze extrem de diferite care imi lasau cumva impresia asta... si pana la urma e normal... sunt experiente :)...
Zi frumoasa sa ai!

Monica spunea...

Ce frumos ai scris! Ce sincer ai scris..Iti multumesc pentru ceea ce transmiti suflet drag. Inspiratie , Lumina si vise implinite cu bine!

Biancoluna spunea...

Mon... bine ai venit pe aici :)...
Seara senina invaluita in razele lunii iti urez!!!