vineri, 10 iunie 2011

Cateva ganduri despre ideea de potential


     Cum nici acum, dupa atata timp, nu am invatat sa vad lucrurile in alb si negru, orice discutie pe o anumita tema, devine la mine ceva intortocheat... care, ca de obicei, se termina in „probabil ca”... sau in multe semne de intrebare :P:)... si pana la urma de ce am vrea sa ajungem la o concluzie unica si curata?... singurul adevar, dupa parerea mea, oricum, ramane iubirea neconditionata... in rest e aventura, cautare, intrebare, devenire...
     
     Deci, astazi dimineata, discutam cu o amica draga (dah, aste discutiuni am avut in dimineata asta sub spuma norilor :P:), despre limitele si potentialul nostru. S-a recunoscut si stabilit, de ambele parti, faptul ca avem, pana la urma, potential nelimitat, limitele noastre fiind o iluzie, o scuza venita din propriile noastre convingeri dar si din regulile impuse  de societate, scoala, familie, venite din ne-cunoastere, ne-putinta etc etc etc... Pana una alta, nu putem contesta aceasta ipoteza, pentru ca nu am cunoscut inca pe nimeni care sa se fi eliberat complet de aceste limitari si sa spuna ca nu a reusit ceea ce si-a propus. Nu sunt de acord cu ideea de predestinare, consider ca intentia noastra face totul, ca din intentia noastra se naste cursul evenimentelor pe care le traim, numai ca rareori, sau aproape niciodata, aceasta intentie nu este intr-atat de curata, de lipsita de temeri si de plina de curaj, incat sa se poata manifesta in totalitate.

     Odata stabilit faptul ca avem potential nelimitat, a venit vorba despre modul in care noi intelegem sa il folosim. Cateodata, ni se mai aprinde cate un beculet si incepem sa ne recunoastem acest potential latent care zace inauntrul nostru. Si, in cazuri fericite, incepem sa ne si folosim de el, fie si partial. Dar il folosim intotdeauna in mod corect? (da, da, stiu, aici poate interveni un carcotas care sa intrebe tantos ce-i aia „corect” si „incorect” cand totul e realtiv :P:)... dar hai sa nu deviem prea mult de la subiect... poate cu alta ocazie :)
     Sunt de parere ca, aceasta constientizare a potentialului personal, ar fi bine sa fie insotita de 2 lucruri: odata de morala, de trezirea iubirii neconditionate in sufletul nostru si in al doilea rand de constientizarea a ceea ce alegem si vrem sa fim. Fara morala, fara iubire, s-a vazut unde se poate ajunge: egoul foloseste potentialul in scopuri nu tocmai fericite... vezi razboaie...vezi parvenitism si alte minuni de genul acesta. Iar fara constientizarea a ceea ce alagem si vrem sa fim, riscam sa directionam potentialul nostru pe cai gresite. Lucram de exemplu intr-o banca, si acolo ne putem scoate arsenalul si ajunge in varf... dar asta ne dorim intr-adevar? (Asta am facut eu, de pilda cu jobul anterior... am urcat si am urcat pana mi-am dat seama, prin varf pe acolo, ca nu asta cautam, ca nu asta imi doream sa devin... dar nu pot spune ca nu mi-am folosit potentialul :P:)... avem probabil o putere nemasurata de a face fata suferintei... dar asta ne dorim cu adevarat?... in concluzie: cred ca este foarte foarte important sa incercam, la un moment dat, dupa ce am experimentat o vreme, sa alegem cine si ce anume vrem sa fim, care este calea noastra... cat mai sincer cu putinta... 
     Beh, aici iarasi vine Gica-contra (adica eu:P:)) si zice: pai cum sa facem o astfel de alegere atata timp cat noi suntem in continua schimbare, intr-o continua curgere... la asta as raspunde cu urmatoarele: dincolo de identitatea noastra, dincolo de povestea noastra, dincolo de intelegerea noastra de moment, factori care sunt intr-adevar in continua schimbare, exista un nivel superior, si anume cel al valorilor, al misiunii... si valorile se pot schimba, intr-adevar, dar ceva mai greu... asa ca, macar pret de jumatate de viata, daca nu chiar pret de o viata, putem face din anumite valori, o constanta, la care sa ne raportam directia spre care ne indreptam cursul evenimentelor si al propriei deveniri. Cand vorbim de valori, pare ca discutia iese din pragmatic, din realism si se indreapta catre idealism... asa o fi... este si asta o alegere... sa alegi sa-ti urmezi valorile si misiunea pe care, in interiorul tau, simti ca o ai, si sa-ti folosesti potentialul in acest sens, implica probabil un risc... unii si-l asuma altii nu... si nici unul dintre ei nu greseste, ambii traiesc o anumita experienta, la un anumit nivel, pana invata ceea ce au de invatat...
     Pana la urma, si trairea propriilor limite pana la refuz, pana la urma chiar si alegerea de a ramane incatusat in ne-putinta, in masca, in suferinta e utila intr-un anumit context... pentru ca, daca nu ne darama, ne invata o lectie... pana cand?     Simplu: pana cand decidem ca suntem mai mult de atat...

In fine, discutia se poate prelungi :)...
Beh... cam atat pentru astazi... :)

Va urez noapte frumoasa, oameni frumosi... si vise cu nemiluita va doresc :P:)!

12 comentarii:

Florina R. spunea...

Extraordinar ai concluzionat: până când decidem că suntem mai mult de atât!
Potenţialul acesta de care spuneai este chiar nelimitat, pentru că nu ţine numai de fiinţa umană limitată, ci şi de harul care i se poate acorda. Şi acest har merge până departe...

Limitele sunt ale noastre, potenţialul este o conlucrare între noi şi Dumnezeu.Desigur, însă, că acest potenţial infinit, acet har, ne este acordat numai dacă îndeplinim cele două condiţii de bază de care spui: conştientizarea, şi iubirea necondiţionată. Eu aş adăuga şi ascultarea - sau urmarea poruncilor divine (de fapt, a legilor universului cu aplicare asupra fiinţelor umane). Morala este un termen relativ potrivit, dar totuşi mi se pare puţin constrângător...:) Oricum, nu am găsit nici eu altul mai bun.

Foarte bun articol, şi mulţumesc şi pentru înţelegerea profundă pe care o acorzi problemelor importante ale vieţii şi evoluţiei noastre!

Biancoluna spunea...

@Florina, mersi de vizita si lectura. Adevarat ce spui, cel putin din punctul meu de vedere: "potenţialul este o conlucrare între noi şi Dumnezeu"... si asta pentru ca Dumnezeu sau divinitatea este in noi si noi suntem extensiile Sale... normal ca nu avem potential numai asa, din pur hazard :)... buna observatie!...
Acum, in loc de "poruncile divine", as alege mai de graba al doilea termen folost de tine, si anume "legile universului"... de care e bine, intr-adevar sa tinem cont, daca ajungem sa cunoastem macar o parte din ele... nu ca am fi constransi sa o facem, ca de aia nu rezonez cu termenul de "porunci"... nimic nu trebuie, totul e experienta si avem liber arbitru, dar atunci cand tinem cont de legile universale lucrurile si experientele noastre intra pe un fagas mult mai lin si firesc... atunci abia gasim linistea si echilibrul chiar si in mijlocul evenimentelor neplacute... tocmai pentru ca se produce armonia asta intre noi si univers, intre noi si divinitate :)...
Zi frumoasa iti doresc!

Mircea Florescu spunea...

este ciutat si cu potentialul asta. Atunci cand iti dai seama ca potentialul tau este nelimitat, ca poti sa faci orice, te lasi imbatat de senzatia de putere pe care ti-o da acest fapt si in aceasta betie te poti lovi atunci cand actiunile tale nu tin cont de principiile universale

Biancoluna spunea...

@Micea...right! Orice tip de informatie, in general, poate fi folosita in ambele sensuri. Din motivul asta spuneam ca da, e frumos sa ne dam seama ca avem potential mult mai mare decat credem sau stim dar e important sa avem o anumita maturitate spirituala si morala atunci cand il descoperim si incepem sa actionam. Dar faptul ca multi pot alege o utilizare in sens negativ, asta nu inseama totusi ca e bine sa ramanem in bezna si sa nu il descoperim, incet incet. Oricum sunt de parere ca partea de potential, aia importanta si infinita, e inaccesibila la un anumit nivel de evolutie si incepi sa o descoperi numai pe masura ce evoluezi... mi se pare fair :)
Zi frumoasa sa ai !

Ramian spunea...

Cred la fel ca si voi ca potentialul fiecaruia este infinit. Cand ne nastem suntem infiniti, avand la dispozitie o infinitate de posibilitati. Avansand in varsta devenim din ce in ce mai rigizi si ne blocam posibilitatile datorita gandurilor negative si egourilor care se infiripa in cugetul fiecaruia. Incepem sa mergem pe un fagas si desi vedem ca e gresit, nu avem curajul sa schimbam acea cale datorita fricilor de tot felul. Asa este cum spui, intentia fiecaruia creeaza viitorul apropiat.
Daca experimentam in mod constient limitele si mastile pana la refuz, viata noastra devine o binecuvantare. Doar asa ne invatam lectia. Doar asa trecem mai departe.
O zi plina de lumina!

Biancoluna spunea...

@Ramian, spuneai "incepem sa mergem pe un fagas desi vedem ca e gresit"... de acord cu tine insa, as mai adauga faptul ca nu stiu cat vedem... defapt, mai mult simtim, cumva, in adancul nostru ca ceva nu e in regula, ca armonia scartaie :P:)... dar nu vedem asta clar, pentru ca asa cum spuneai si tu, datorita blocajelor, uitam sa ne mai ascultam sufletul si intuitia... ne lasam ghidati de minte si conditionari... si din motivul asta continuam sa pasim pe acel fagas... prin urmare, cand incepem sa ne trezim si sa acordam tot mai multa atentie interiorului nostru, vocii universului care striga in noi, se intampla un fel de soc... ne e greu sa iesim de pe calea respectiva si apare ceva suferinta pentru ca se amplifica conflictul minte-suflet, logica-constiinta... :)...
Oricum, din toate invatam, si pana la urma toti vom ajunge in acelasi punct, mai devreme sau mai tarziu... depinde numai de noi :)
Ganduri frumoase si seara plina de lumina iti urez!

Flipi spunea...

aşa deci. în primul rând te-ai plafonat din prima când te referi la schimbarea de la mijlocul vieţii! :P

în al doilea rând nu prea mai există pentru că orice, dar orice referire la plafoon impune alegera că acesta există. nu trebuie. nu trebuie impus, trebuie simţit, integrat, subconştientizat.

a îţi conferi libertatea de a conştientiza că nu ai limite îţi poate deschide perspective noi în fiecare clipă şi te va aduce, fără nicio mişcare în poziţia de înţelege primii paşi ai fiinţării. ai existenţei.

potenţialul fiecăruia se corelează cu numărul posibil de universuri existente în fiecare secundă în care inima bate.

părerea mea! :P

Biancoluna spunea...

@Flipi, partea a doua am inteles-o si sunt de acord... insa prima parte in care vorbesti despre plafon nu imi e clara... la ce te referi cand spui ca: "te-ai plafonat din prima când te referi la schimbarea de la mijlocul vieţii!"?... can you explain, please :P:))

Flipi spunea...

aşa. scuze pentru acvatismul pregnant din rândurile mele...

citez: "asa ca, macar pret de jumatate de viata, daca nu chiar pret de o viata, putem face din anumite valori, o constanta" - ochiul arhitectului, care abstractizează, a găsit o foarte mică breşă. şi de acolo porneşte prima observaţie, poate eronată pentru că se poate ca tu să nu te fi referit la viaţa ta ci în general :P

în rest, după cum si observat, atunci când comentez la un subiect încerc să duc mai departe discuţia, să ating, dacă e ceva acolo, un aspect mai puţin dezvăluit. chiar dacă totul e cumva personal, şi se mai pierde printre rânduri esenţa din cauza diluţiilor.

şi ca să fiu şi mai explicit: era vorba de un subiect mai vechi, durata de viaţă (contractul de 100, 1000, 3000 ani :P)

PS: blogger zice şi el şugubăţ ene radea :))))))

Biancoluna spunea...

scuze non-necesare....

da, ma refeream la viata in general (nu strict la mine)... si, cred ca, desi plafonul ar trebui sa nu existe si in starea noastra pura chiar nu exista, in asta lume, in dualitate, intre o conditionare si o convingere care ni se mai agata de personalitate de-a lungul copilariei si adolescentei, care atrag alte conditionari, la randul lor, in realitatea asta, cel putin, plafonul chiar exista... oricat am fi de visatori...
daca reusim intr-adevar sa ne descatusam si sa FIM... il putem ignora, dar atata timp cat putini reusesc asta (aaaaaaaa... foarte foarte foarte putini) e mai bine sa-l constientizam si sa-l transcendem cumva. Daca negam treaba asta doar de dragul idealismului, riscam sa ramanem cu limitarile in buzunar :P:)... dar tot de dragul idealismului, le putem vedea, accepta si transcende...
si da, cred ca ne formam un set de valori, abia dupa o anumita varsta, in general, pentru ca pana atunci, asa cum am spus, acumulam experienta... sau mai bine zis... probabil ca avem deja acest set de valori, dar le constientizam... le alegem constient abia dupa un anumit timp...

si foarte bine ca gasesti brese si duci mai departe discutia... tu zii acolo, ca intreb eu cand devii prea acvatic :P

Flipi spunea...

şi apropos de discuţii deschise şi acvatism, întotdeauna, caracteristic intrinsec al existenţei în general, orice cunoştere, experienţă, integrare sau de la orice stimul microscopic sau energetic până la intenţia divină, toate sunt în transformare odată cu noi, modificând reperele şi rezultantele. aşa că odată integrată limita respectivei experienţe, nu mai trebuie decât găsită continuarea.
potenţial, ceea ce vine din infinit, tinde către, chiar şi ştiinţa de azi înţelege lucrul acesta "coborând" filosofia în fizică. pentru că, la fel ca în cazul persoanelor şi informaţia trăbate acelaşi drum întortocheat şi greu atunci când este construit cu conştienţă.
şi numai în momentul în care conştiinţa transcende existenţialismul primar al minţii obiective putem păşi mai departe. şi apoi, când vom ajunge acolo vom găsi un alt pas de făcut şi mereu tot aşa până la re-amintire totală şi integrare în potenţialul maxim: IUBIREA MANIFESTATĂ.

Biancoluna spunea...

La prima parte nu pot spune decat DA.

In ceea ce priveste ultimul fragment, salut partea din tine care, ca de obicei vede lucrurile in profunzime,insa, cand spui: "in momentul în care conştiinţa transcende existenţialismul primar al minţii obiective putem păşi mai departe"... tocmai asta ma preocupa... nu ca fac din asta o tragedie sau o problema, dar sustin in continuare ca datorita conditionarilor "momentul" acela, vine cam greu... si Flipi, sa nu aud acum "lasa, ca lucrurile pe lumea asta sunt asa cum trebuie sa fie... si tu doar FII, exista si lasa-te purtata de curgere"... pentru ca sunt de acord sa fiu, sunt de acord ca totul este intr-o continua transformare, de la sine putere, dar nu uita ca avem "liber arbitru"... si asta inseamna ca avem posibilitatea de a alege si responsabilitatea de a alege, de a produce transformarea, de a transcende "existenţialismul primar al minţii obiective"... pentru a o transcende, eu zic ca trebuie (impropriu spus trebuie)sa vorbim cumva, fiind cu un pas in lumea fiintarii pure, unde avem acces la intelegerea adevarului ultim al iubirii din care a luat nastere universul, dar si cu un pas in lumea dualitatii, aplicand acea intelegere in concret, tinand cont de mintea obiectiva si de functionarea ei... tocmai pentru a o transcende. Nu putem vorbi doar din astre, pamanteanului din noi, pentru ca momentan limba astrelor ne este inca destul de straina, fiind inca intr-un fel de ceata... e bine de imbinat perspectivele, daca vrem o schimbare :P:)

Parerea mea :P