sâmbătă, 18 iunie 2011

Incoerenta coerenta :)):P


        Curgere incoerenta a unui amalgam de idei, intrebari si suflet :P:)... Cer scuze, dar la vremuri tulburi... stau mai prost cu coerenta :):)... dar imi era dor de blogosfera si am zis sa vars ceva astazi, in pagina virtuala :)... asadar:

     Spuneam intr-un articol anterior ca nu am idee despre motivul pentru care am ales experienta dualitatii... si deja cand spun ca “nu am idee” ma raportez la minte si cred ca la intrebarea asta nu se poate raspunde cu mintea, poate doar sufletul stie si cred ca este irelevant, pentru ca sufletul, in stare pura, nici macar nu se intreaba... sufletul doar ESTE... si totusi...
     Ma amuza si ma intriga totodata combinatia asta paradoxala intre suflet (sufletul fiind defapt ceva extrem de simplu - doar mintea il complica - si prin extrem de simplu inteleg faptul ca in stare pura este IUBIRE si atat, iubire infinita, neconditionata) si masinaria asta complicata, vehicolul minte-corp, prin care experimentam “realitatea” inconjuratoare... ca o fi iluzie sau nu, asta ramane de vazut, probabil e iluzie, dar atata timp cat o percepem, deocamdata ne confruntam cu ea si trebuie abordata intr-un fel... probabil ca intr-un tarziu o vom transcende, dar pana acolo mai sunt multe trepte de urcat... da, deci, care va sa zica, ma fascineaza combinatia asta paradoxala intre un element simplu, clar, divin si altul extrem dar extrem de complex si de foarte multe ori stau si privesc amuzata la interactiunea si coabitarea dintre cele doua. Acu si eu... doar n-oi pretinde sa inteleg Creatia... de multe ori de abia inteleg ce se intampla cu mine, dapai sa mai pricep si fundamentele Creatiei... :))...
     De obicei, la tipul asta de curgeri de idei si intrebari, mi se raspunde cu “nu te mai intreba, lasa sa FIE sau FII”... nici o problema, don't worry, ca SUNT, de cele mai multe ori, chiar de foarte multe ori, in ultima vreme, insa, asta nu inseamna sa opresc fascinatia pentru viata si creatie, sa stopez mirarea, chiar daca mirarea asta in fata paradoxurilor vietii mai atrage dupa sine si ceva intrebari, poate ceva ganduri intortocheate si uneori si un dram de durere... mai am niste vieti pana sa ajung maestru Zen :P:))... si chiar si aceia se intreaba si incearca sa ajunga sa inteleaga, mental sau la nivel de constiinta, misterul numit viata... e o combinatie continua intre a FI si a CERCETA... nu ai cum doar sa FII in continuu, poate doar in varful unui munte... in mijlocul oamenilor ne folosim vrand-nevrand de minunatul vehicol, pe care daca l-am primit de la Creator, a existat totusi un motiv... e ca si cum am fi in masina in mijlocul traficului si am vrea sa inaintam pe sosea facand abstractie de faptul ca suntem totusi la volanul masinii si ca trebuie sa o pilotam ... daca nu suntem atenti la butoane :P:) riscam accidente :)... asupra noastra si asupra celorlalti... 
 

     Da, n-am nici o logica astazi in ce spun... :)... dar cine spune ca trebuie sa avem tot timpul o logica? :P
Ar fi interesant de facut exercitiul asta, poate si de catre cei care de obicei scriu extrem de structurat... sa lase gandurile si simtirile sa curga in pagina asa cum curg, fara pretentie de fir logic si sa vada ce iese :)... cred ca e util de vazut, in pagina alba, curgerea autentica si nealterata a amalgamului suflet-procese mentale... :)... e si asta o experienta...

     ...si fara nici o legatura cu cele spuse mai sus :P :D... mi-am amintit acum, ca vorbeam aseara, cu un suflet drag, despre faptul ca e bine sa incercam, in procesul de devenire, sa nu ne mai comparam unii cu ceilalti... comparatia asta pe care o facem constient sau inconstient, aduce cu sine 2 aspecte: ori ne umfla egoul, facandu-ne sa ne credem undeva deasupra celorlalti, ori ne taie aripile, ramanand cu impresia ca nu suntem destul...

     Dar, de obicei, comparatia se produce la nivel inconstient... dupa o viata in care ne-a fost predata competitia, atat la scoala cat si in familie si societate, tindem sa facem comparatii fara sa vrem... cum putem stopa asta?... rumegand si constientizand ideea ca suntem deja completi asa cum suntem, ca suntem ceea ce suntem si nimic nu e gresit in asta, e doar o experienta... a accepta cat mai complet cu putinta ceea ce suntem, ceea ce ni se intapla, ceea ce simtim, nu inseamna nicidecum, dupa parerea mea, ca stopam procesul de evolutie, din contra, cred ca asta e baza de pornire... a nu ne accepta inseamna a opune rezistenta... e ca si cum ar trebui sa impingem un car inainte, pe carare, dar noi suntem in continuu ocupati in a baga marcharriere... cand acceptam, constientizam, ne relaxam, vedem unde suntem si de unde pornim spre mai departe, pe aceasta baza putem incepe sa construim... daca ne simtim inferiori sau picam in emotii negative datorita impresiei ca ne lipseste tot timpul ceva, oprim constructia... clar... daca pur si simplu acceptam ceea ce suntem acum, eliminand vinovatia, sentimentul de inferioritate, temerile, capatam claritate, liniste si ceea ce vom construi in continuare va avea o baza mult mai solida, va avea mai mult sens si mai multa coerenta... acum, vine intrebarea, daca sunt deja complet, de ce trebuie sa mai adaug ceva?... unde se integreaza conceptul de evolutie in tablou?...pai cred ca in fiecare moment suntem completi, numai ca difera culorile... probabil ca nu e vorba de adaugire, de completare ci mai de graba de transformare... in fiecare clipa ne transformam, fiecare moment prezent, fiecare moment pe care il denumim ACUM aduce cu sine o transformare, cu fiecare respiratie renastem cumva intr-o forma usor diferita de cea anterioara, oricat am vrea sa credem ca suntem de statornici si de neschimbati. Singura constanta e iubirea... restul e transformare continua, experienta, evolutie, involutie si iar evolutie... e un joc complex din care, pana la urma vom iesi, intorcandu-ne tot in iubirea simpla si infinita din care ne-am desprins...
     Uneori e util sa invatam cate ceva privind copiii. Acestia nu se tem sa construiasca cu pofta si placere si apoi, intr-o fractiune de secunda sa darame ceea ce au facut si sa o ia de la capat... ei nu se ataseaza ei sunt, zambesc, plang, intreaba, spun ce au de spus, chiar daca e stupid pentru adult... dar poarta in ei iubirea, inocenta, curajul de a juca “jocul”, curajul de a fi, in fiecare clipa ceea ce sunt, de a se transforma... si totusi se simt completi, chiar daca plang, chiar daca darama, chiar daca se transforma... o fac pentru ca defapt asta e viata, astia suntem... dar nu se simt nicidecum imperfecti... :)... bine, asta pana cand nu incepe sa li se sugereze asta de prea multe ori si incep sa integreze conceptul de lipsa si de “incomplet”...
     Nu putem fi tot timpul copii, stiu, dar putem invata de la ei lectia asta... si putem incerca sa o integram usor usor in viata de zi cu zi....
     
     Gata, ma opresc aici pentru ca stiu ca nu am nici o coerenta :)... am varsat astazi pur si simplu ce a curs... asa cum a curs... probabil ca in perioada asta trebuie sa accept lipsa mea de coerenta si sa o las sa se astearna in pagina asa cum e :)... dupa ce vor mai trece furtunile prin care trec acum, probabil voi reveni la un fir mai logic si mai legat :)... pana atunci SUNT asa cum SUNT :)... 

     Zi minunata de vara, lume blogareata... zambete si raze de soare!
    

 

8 comentarii:

Ramian spunea...

"Lasati copii sa vina la mine!" aceasta maxima ascunde intelesuri de neimaginat. Doar devenind precum copiii, inocenti, puri, naturali, vom reusi sa transcedem acest plan dual.

Te imbratisez cu pace! ;)

Biancoluna spunea...

@Ramian, da, asta e una dintre chei :)... iti intorc gandurile frumoase...
zi senina sa ai!

Florina R. spunea...

Ba, ai avut foarte multă coerenţă!:) Doar că a fost manifestată - inevitabil - prin intermediul minţii, şi mintea "fuge" de la un lucru la altul - aşa este ea făcută.

Şi eu cred că, înainte de a Fi - care este o stare ce nu se capătă prea uşor - trebuie să înţelegem lucrurile măcar schematic, aşa cum ne pricepem noi. Apoi, când vom ajungem să "curgem", să fim, înţelegerea nostră se va lărgi, se va apropia de infinit. Sunt doar etape, nimeni nu poate atinge vârful, până ce nu trece pe la poale:)

Şi, desigur, comparaţia este distrgătoarea bunelor noastre intenţii şi realizări. Comparaţia cu cei de lângă noi, desigur, pentru că fiecare e unic, şi are un drum unic. Cel mai bine ar fi să ne comparăm doar cu marile vârfuri ale spiritualităţii: cu maeştrii, cu sfinţii - dar nu ca să disperăm, ci să vedem doar ce drum mai avem de parcurs. Desigur, chiar şi aşa putem cădea în disperare, dar numai dacă suntem prea slabi, şi nu avem încredere în ajutorul de Sus - care ne poate face să realizăm ceea ce au realizat şi ei. Poate nu acum, poate nu într-o viaţă...dar, cândva!

Copiii sunt mereu un model pentru noi...sau, ar trebuie să fie! Dealtfel, cei care au pornit pe drumul spiritual au conservat în ei ceva mai mult din copilul care au fost...)

O zi minunată să ai, şi cât mai multe desluşiri! Atunci când vrem să înţelegem ceva, de obicei, ni se acordă şi mijloacele. Numai bine!

Biancoluna spunea...

@Florina, asa e, sunt etape care inainte de toate nu cred ca se pot arde si nici nu cred ca e bine sa le ardem... sunt experiente prin care trecem, prin care am ales sa evoluam. Vom ajunge, candva, sa transcendem si mintea dar momentan e un instrument care nu ne-a fost dat degeaba... cred ca, in etapa asta, important e sa reusim sa nu ne mai lasam condusi de minte ci sa invatam sa o controlam...macar asta sa fie inceputul. Cand iesim de sub stapanirea mintii, nu o anulam ci o integram... cand in loc sa ne lasam controlati de propria minte invatam sa o cunoastem si sa o stapanim, atunci putem incepe sa cautam si momentele de pace totala, cele cu ganduri "0" ... sa le accesam ori de cate ori este nevoie si... asta for now :)... mai incolo om vedea spre ce ne-om mai indrepta... toate caile, duc inapoi la Sursa, oricum :)

Seara senina iti urez :)!

Flipi spunea...

cred că mintea nu trebuie controlată pentru că şi ea are rostul ei, chiar şi aşa pervertit cum îl simţim noi acum, deşi adevărul e puţin diferit...
mintea trebuie integrată, aşa cum spui şi tu, trebuie sincronizată şi subordonată gândirii sentimentale, născute din sistemul nervos al inimii.
mergând mai departe, suprimarea minţii deschide porţile sufletului şi ne aruncă spre infinit, e şi asta parte din noi şi va trebui să reuşim cu toţii acest exerciţiu natural, ca repiraţia.
şi atunci vom putea înţelege şi simţi rostul exact al minţii, al relaţiilor pe care le avem cu conştiinţa care se traduce prin ea şi cu forţa creativă intenţională pe care o putem aduce în lume prin intermediul ei.
de ars se ard multe, dar nu numai focul trebuie să fie metodă de curăţare, mai ales în momentul prezent (şi personal şi general).

părerea mea! :P

Biancoluna spunea...

da, "integrata"... e intr-adevar un termen mult mai potrivit pentru ceea ce vroiam sa exprim... anyway... ideea de baza pe care o sustin in continuare este iesirea de sub stapanirea mintii :)... nu anularea mintii, dar iesirea de sub stapanirea acesteia... care de multe ori ne domina clipele, impiedicand inima sa se faca auzita... sa se exprime... sa isi desfaca aripile :)
Seara senina sa ai :)

Biancoluna spunea...

Comentariu lui Miri care si-a prins urechile in detalii tehnice incercand sa posteze niste commenturi aici :P:))

"pentru ca nu a fost chip sa adaug un comentariu la blog [ti-am zis ca-s atehnica :))))], ia de citeste :) pupici & hugs >:D<

"Coerent sau incoerent, ai spus niste adevaruri extraordinare si atat de evidente incat lumea nu le mai percepe la adevarata lor valoare. Da, cred cu tarie ca suntem fiinte de iubire, dar nu numai atat. Suntem lumina si iubire. Depinde numai de noi cum vom evolua si cum alegem sa ne transformam. E adevarat ca ce e in jurul nostru ne influenteaza permanent si e de ajuns sa fim prinsi intr-un moment de slabiciune pentru a cadea in extrema cealalta, a ne abandona pe noi insine indoielii, intunericului si urii. Si totusi, eu am incredere in potentialul nostru, al omenirii. Stiu ca la un moment dat (mai devreme sau mai tarziu) ne vom trezi din rutina si ne vom da seama de adevarata noastra menire si de ceea ce putem face pentru a ne salva pe noi insine si pe cei din jurul nostru.
Dupa cum spuneati si voi, Flipi si Biancoluna, traim intr-un mediu dominat de ratiune. Foarte multi oameni considera asta ca fiind evolutie, insa am pierdut din vedere cat de mult ne limiteaza. Dezvoltandu-ne intelectul, ne-am marginalizat experientele extrasenzoriale, le-am ingramadit intr-un colt si am uitat de ele. Si totusi, ele sunt cele care ne descatuseaza, ele sunt cele care ne pot defini ca oameni mai mult decat o face intelectul. Nu spun sa ignoram ratiunea, spun doar ca pot coexista si se pot intelege atat de bine, incat putem atinge un nivel de intelegere mult superior celui actual. Trebuie doar sa lasam sa se manifeste atat intelectul, cat si sufletul, simtirea, extrasenzorialul. Fiecare are rolul propriu, fiecare are menirea sa si e pacat sa renuntam la oricare din ele. Numai noi avem de pierdut daca facem asta.
Ziceai ca nu pretinzi ca poti intelege Creatia – corect, niciunul dintre noi nu cred ca o poate percepe la adevarata ei valoare. Totusi, nu trebuie sa uitam ca si noi, in viata de zi cu zi, creem. Suntem mici creatori, doar ca trebuie sa fim constienti de faptul ca trebuie sa punem atat suflet, cat si ratiune in ceea ce facem, pentru a crea ceva functional si durabil.
In plus, cred ca nu e constructiv doar sa ne comparam cu cei din jur, ci ar fi extraordinar sa putem invata din tot ceea ce vedem in jurul nostru si, nu sa judecam, pt ca nu cred ca avem acest drept, ci sa deprindem ce e folositor pentru a putea duce Creatia mai departe. Sa reinvatam sa admiram o floare, sa ne oprim din nebunia zilnica si sa ne aruncam o privire spre cer, sa zambim cand trece un fluture pe langa noi. Sunt lucruri marunte, care vreme de veacuri ne-au spus povesti adevarate, ne-au dus in alte dimensiuni ale umanitatii si ne-au invatat despre lucruri pe care noi insine le ascundem de noi. Am ajuns intr-un asa nivel de “evolutie” incat aceasta ne loveste peste fata, iar noi nici macar nu o mai bagam in seama, nici macar nu mai suntem in stare sa o recunoastem, ca sa nu mai spun ca am devenit sceptici fata de ceea ce implica simturile, daca nu chiar ca suntem incercati de frica. Stiti cum e, cine nu cunoaste istoria, e obligat sa o repete. Ce-ar fi sa ne reamintim ceea ce-am fost pentru a putea deveni si mai buni, pentru a putea evolua si mai mult din toate punctele de vedere? Stiu ca putem. Si mai stiu ca ne e atat de la indeamana, incat nici nu ne dam seama. De ce oare? Pentru ca suntem inchistati in rutina si in ceea ce numim confort, incat refuzam orice altceva care nu se incadreaza in “standardele” actuale. Ar fi cazul sa ne cam trezim, nu credeti? :)"

Biancoluna spunea...

@Miri, mersi de comment si de ganduri :)
ce as mai putea adauga, inafara de un gand frumos:)
te pup.
mai vorbim...