luni, 23 mai 2011

Trairi...transformari...trairi

Skylight (scuzati calitatea fotografiei dar am facut-o cu un aparat cam varzah :P)
Evolutia noastra are si ea etapele ei.
Prima faza a transformarii de sine poate fi destul de bulversanta. La inceput se se dau lupte interioare, umbrele contrasteaza puternic cu partea noastra de lumina care bate la portile constiintei cerand sa iasa la suprafata. E perioada in care, de la caz la caz, poate muncim cel mai mult cu noi insine, in care nu intelegem, ne intrebam, retoric, de cele mai multe ori, pentru ca aproape toate intrebarile se dovedesc a fi lipsite de un raspuns cat de cat coerent, avand in vedere ca experientele fiecaruia sunt unice si nimeni nu ne poate cunoaste cu exactitate calea. E perioada in care cadem, ne ridicam si iar cadem... si daca, dupa un timp, reusim sa ne ridicam iar, descoperim ca re-nastem. Ni se pare, pentru o vreme, ca am atins un anumit stadiu de echilibru, insa, cel putin vorbind din propria mea experienta, e bine de constientizat faptul ca devenirea nu se opreste aici...si ca defapt, nu se opreste niciodata. Fiecare stadiu al trezirii constiintei, are provocarile sale. Diferenta intre primele faze si cele ulterioare consta, d.p.m.d.v. in faptul ca, la un moment dat, provocarile care apar nu mai sunt percepute chiar ca niste lupte ci mai mult ca experiente, pe care invatam sa le acceptam. Exista tumultul sufletesc, exista intrebarile dar nu mai produc atata suferinta, desi, paradoxal, contrastul intre ceea ce devenim si umbra sau aspectele realitatii inconjuratoare sunt mult mai mari si mult mai evidente. Lacrima, „da de ce”-urile dureaza mai putin, trecem cu mai multa usurinta prin ele, acestea nu dispar, fac parte din proces, dar le traim, le recunoastem si le acceptam ca atare.
Cred ca am ajuns intr-o astfel de faza, a doua :)... in care sufletul meu nu reuseste inca sa planeze in linistea deplina si constanta, isi continua transformarea, evolutia, dar trece cu mai mult calm prin toate tulburarile.
Am avut un week-end bizar.
2 zile, jur ca n-am stiut ce se intampla cu mine. Am trecut printr-o stare ciudata pe care nu o pot defini coerent. Stare de preaplin combinata cu apasare, imposibilitatea de a comunica cu cei din jurul meu in mod normal, senzatie de detasare de real (stati linistiti, nu stiu sa sufar de personalitate multipla :)... :P...), o fi fost ceva in aer vineri si sambata, nu stiu... oi fi fost eu intr-o pasa ciudata... cert e ca n-am explicatie logica pentru cele traite. M-am asezat sa scriu ca sa vars tot ceea ce simteam si n-am reusit. Singurul fragment care mi-a iesit a fost urmatorul... care iarasi nu are nici o logica :)) (ok, i am strange!:)):

De mult, erau stanci, veghind peste intinderea marilor. Le simt varfurile ascutite, decupand cercuri asimetrice, in moalele norilor, dezvelind, cu indrazneala curata a palmelor de copil, fragmente din taramul albastru. E ca si cum pasul meu ar aluneca, inca, pe cararile abrupte, rupte dintr-un peisaj bizar, fragmentat, discontinuu, e ca si cum privirea mea ar fi inca pierduta in ritmul valurilor, ce-mi reproduc cu exactitate, bataile inimii, impletindu-le in visarea apelor. E ca si cum mare parte din mine ar apartine unei lumi in care am trait o singura clipa eterna, picurata, intamplator, din clepsidra eonilor.
Rodul imaginatiei? Sau strafulgerari ale memoriei?
Glasul fragmentelor de suflet ramase gaj in palmele unui trecut nedefinit inca de logica gandului sau iluzia inimii?
Incerc sa inteleg conturul momentului Prezent, granitele intre care sa-mi inchid tacerea, intre care sa-mi gasesc linistea, dar marginile continua, cu incapatanare, sa se piarda in bratele cerului, ale carui nuante se confunda cu nemarginirea aceleiasi campii azurii din timpuri nescrise, pierzandu-se in ecouri indepartate, in darele unui vis neconsumat, impletit in aripile vulturilor.
Uneori, am vaga senzatie, ca m-am nimerit in asta viata, din pur hazard, ca sufletul meu imbraca o serie de culori pe care nu le pot asorta cu mare parte din ceea ce ma inconjoara. In mine, continua sa cante, nostalgii ale unor lumi desprinse, parca, de asta lume. Incerc sa zbor, ignorand gravitatia realitatii, pierzandu-ma prea mult in amalgamul de senzatii ne-lumesti. Implor muntele sa-mi re-aduca in minte limpezimea imaginii a ceea ce sunt, explicatia abandonului meu repetat in bratele sublimului, prin necuvintele ierbii. Insa, uneori, totul tace, cu o incapatanare pe care o simt absurda, sfidandu-mi refuzul copilaresc de a uita. De a uita CE?...
Imi ridic mastile multiple si le asez cu greu peste forma-mi ciudata. Incerc sa uit simfoniile inaltului, incerc sa ignor mangaierea constanta a pamantului umed care imi rascoleste tarmurile fiintei. Incerc sa uit de Centru. Daca l-as pastra constant in memorie... mi-e teama ca as uita sa respir.
...Si totusi, de mult, erau stanci peste intinderea marilor. Era zgomotul valurilor inalte umezindu-mi gleznele cu glasul adancurilor. Era sufletul meu scufundat in culoarea halucinant de frumoasa a secundelor ramase gravate nemiscarea pietrelor necuvantatoare ce-si plangeau tacerile la marginea aripilor mele. In par imi curgeau soaptele vantului, povestind tamplei petalele zambetului... Imi impleteam pasii in dansul vesmantului alb, desprins parca din razele lunii... eram eu cu mine astaptand cuminte ceva ce stiam sigur ca are sa vina... eram eu planandu-mi gandurile in pana pasarilor... eram eu... departe de lacrima calda ce imi scalda uneori prezentul.

Uneori mi-as dori un respiro de la tot ce traiesc, uneori mi-as dori o explicatie... dar tot ce mi se spune este ca sufletul stie... mai ciudat e ca si eu mi-as da ancelasi raspuns... si totusi...”

Asta e tot ce a curs... am recitit si eu a doua zi si m-am uitat stramb :P:)... n-am inteles nimic (asa ca nu pretind nici sa inteleaga ceva, careva dintre voi :)... si inteleg, daca va uitati la fel de stramb, la cele debitate:)). Daca inainte scriam gandind cat de cat, cele revarsate in pagina, acum, mi se intampla un fel de curgere automata a cuvantului, ma trezesc ca vreau sa scriu despre ceva anume si iese cu totul altceva... si de cele mai multe ori gasesc reflexii ale subconstientului in randurile mele. Mi se pare interesanta treaba asta. Am renuntat la evaluarea literara a ceea ce scriu si urmaresc cu mare atentie nuantele de subconstient, vocea inimii, vocea sufletului a constiintei care transpare foarte frecvent, de multe ori foarte bine camuflata, in ceea ce aberez :). Cuvantul limiteaza si totusi, nu stiu ce as face fara cuvant... e singura oaza in care imi pot varsa trairile ce ma inunda pe Cale.

Si ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sambata seara, totul a revenit la normal. A fost o tranzitie bizara, parca am calcat pragul dintre doua dimensiuni si am revenit din nou in mijlocul realitatii.
Se spune ca traim o perioada ciudata, in care suntem predispusi la variatii ale starilor... asta o fi fost una dintre ele? Probabil :). Si probabil, nu sunt singura care trece prin asa ceva.

P.S. Mr. Sky, pare sa-mi fi transmis totusi un mesaj frumos. Fotografia de inceput e reala si e facuta astazi dimineata. Am denumit-o "LightHeart in the Sky"... am ramas si eu masca cand am vazut-o :))
Mai multe imagini, in pagina nou nouta: http://pax-anima.blogspot.com/p/povestile-cerului.html

13 comentarii:

Mircea Florescu spunea...

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Lucian Blaga

Sa nu incercam sa strivim corola de minuni a lumii, sa lasam misterul sa existe, asa ca nu incerca sa intelegi neintelesul, bucurate doar ca il simti

Biancoluna spunea...

:) Mircea, ce dreptate aveti aici, si tu si Blaga :)...
I will try!:)

Flipi spunea...

nu încerca. FII.

şi welcome to club-ul celor care citesc după aia ce scriu şi câteodată le place:P

timpul e scurt azi... revin cu impresii

Biancoluna spunea...

:)aham, deci m-am inscris deja in 2 cluburi, ca sa zic asa: "Mai in etate Club" si "Clubul celor ce citesc dupa aia ce scriu" :P... nice
... pai sunt... dar cateodata e ciudat...in fine, nu stiu... ok, ok... SUNT :P:)
si aici timpul e cam scurt (desi nu exista timp:P:))... oky atept impresiile, cand s-o dilata timpul :):)

Rusu Larisa spunea...

Buna draga mea.Nu mai e nevoie sa spun ca in prima parte a trairilor ma regasesc...sa vedem continuarile.Ma opresc din a vorbi mai mult..pentru ca oboseala isi cam spune cuvantul,ziua de azi a fost mai grea decat restul.O sa inregistrez ,,noul'' blog.Te pup.

Alm spunea...

si mie mi se intampla sa am alte impresii a doua zi duopa ce citesc si vb aia nu ma bag la scriituri din astea complicate ca ale tale , in care sa explici trairi si simtaminte (si o faci foarte bine)

deci cum e cu clubul ala ? eu recitesc intodeauna cea ce scriu si mai intodeauna imi place ...m-am calificat ? :)) Flipi trebuie sa zica , se pare ....

Biancoluna spunea...

Larisa, pai ne cam regasim unii in experientele celorlalti :)...
te pup, sa ai o noapte linistita!
vorbim

Biancoluna spunea...

alm, daca si tu scrii fara sa gandesti prea mult si dupa aia te minunezi de ceea ce a iesit...eu zic ca te-ai calificat :)
aoleo...scriiturile mele is complicate?:P:P:))...ce sa zic, nu stiu cat de complicate sunt... asa ies asa le las...
anyway, welcome to the Club :)

Lumi RO spunea...

Ca sa aduc o nota de umor, sa fie de vina prezicerea apocalipsei?
Se pare din scrierile, trairile tale, ca te-ai desprins din aceasta lume si a-i revenit. Imaginile care le prezinti sunt fantastice!

Flipi spunea...

opa!
şi peste clubul celor care recitesc sau recită în somn, că la ora asta nu mai ştiu cum e... a mai intrat într-un club: al cerului deschis. :D

@alm: oamenii nu au nevoi de confirmări decât pt ego, sufletul îşi cunoaşte nelimitarea şi o exprimă pe deplin când e lăsat să o facă, aşa că welcome to the club. când o să vrea lumea să facem diplome şi insigne am pus-o! :))

maria :), e normală contradicţia pentru că exprimarea aici a unor lucruri de deasupra înseamnă o transpunere, care înseamnă trecere prin şi traducere, deci deformare. câteodată şi eu vreau să ştiu, dar să ştii că m-am împăcat cu tipul acesta de cunoaştere care vine din acceptarea din inimă a tot ceea ce vine, cu vibraţia cerului exprimată peste tot, cu oglindirea a ceva peste măsură de frumos în toţi şi în toate. şi minune! iese o poză cum e în antet :D

cred că trebuie să ne gândim şi să analizăm mai puţin reacţiile şi tot ce ni se întâmplă ca să scăpăm cumva litera luminii ce se naşte peste tot, să trăim fiecare clipă la intensitate maximă şi să exprimăm ceea ce vibrează în interior, în afară. să vedem inima luminii strălucind pe cer!

blogger: calica :))))))

Biancoluna spunea...

Lumi, esti o simpatika :D:D.
Pai nu m-am desprins chiar asa... iar ce vezi in text e doar ce mi-a iesit pur si simplu... scriam asa valuri valuri, in scop terapeutic si asta a iesit, dar eram treaza and on planet Earth :))...

Biancoluna spunea...

Flipi, ahm, deci fii atent ca eu deja am cerut diploma... la insigna ma mai gandesc, una de pus la basca, eventual :D
da mai, ai dreptate, ,la faza cu transpunerea=deformare. Logic. (revelatziune!!... serios vorbesc, stiam cumva, dar nu verbalizasem si nu vedeam clar treaba asta).
Incerc dupa cum spuneam sa nu mai analizez, STIU ca asta trebuie facut, dar nu e usor, sa stii. Man, cateodata chiar nu e usor... :P... cateodata e frumos si atunci e ok, dar cateodata APASA... si atunci ma uit in sus ca un copil mic si cer raspunsuri, sau ma iau de Mr. Sky si il intreb (ratzoit), "si acum ce mai e?!":):P... si domnul raspunde, da, cu foto precum cea din antet :)... adevarul e ca un raspuns mai bun nici ca ar putea oferi :).
Apoi ma trezesc ca aleg o carte din biblioteca, in care se vorbeste exact de ceea ce spuneai tu... deci raspunsurile vin, pana la urma sau ma rog, suntem ghidati intr-un fel sau altul sa trecem prin toate astea. Ii vin eu de hac si apasarii asteia cand si daca mai apare... momentan incerc, dar o sa si FIU, pana la urma. Sunt trairi noi dar incep sa ma obisnuiesc.
A propos, melodia domnului "harpist" vollenweider ...are niste versuri ceva de vis... am ascultat-o la vremuri de furtuna, this days, si a fost un bun pansament :). Ms.
Senchiu de impresii, chiar ajuta!

Biancoluna spunea...

Iar cuvantul lui Blogger, de data asta nu stiu la ce se refera :P, me, "calica"?... ahm, da, vreau prea multe diplome pentru numitele Cluburi, se pare :P:))