Ganduri

     Pasind in timp... ne-am legat de suflet clepsidre albastre, atat cat sa uitam pentru o vreme nemarginirea. Am inventat jocul, plusul si minusul, lacrima si zambetul, vuietul si linistea, inghesuindu-le in clipe minuscule, ce dau iluzia efemerului. Am incercat sa credem in margine si am slefuit treptat mirajul separarii, deformand cercul. Am sapat pesteri adanci in materia densa cufundandu-ne in ceea ce numim intuneric... dar am uitat sa uitam de suflet. Intunericul a devenit treptat izvor de visare, caci sufletul cunoaste culoarea si vortexul si rotundul. Din trandafiriul inimii, constiinta infinitului a nascut raze, inaltand visul spre vastitatea albastra. De aici, din aripa renascuta, am privit din nou la clepsidre, am privit la noi si ne-am amintit ...

     Am adus ofrande cerului, florile zambetului le-am inaltat catre nori si petalele lor au atins astrele vii, ce si-au cernut mangaierea peste fruntile noastre, desenand simbolul infinitului in perimetrul iluzoriu al trupului.

     Acum ne-am dori sa ardem marginea, dar marginea nu arde pentru ca nu exista decat in dictionarul mintii.  Totul e joc... jocul exista si nu exista, mintea este si nu este... sufletul este, noi suntem, deja, revarsati peste conturul materiei... degeaba incercam sa intelegem... ajunge sa simtim, scaldati in parfumul tacerii. Dincolo de cortina pleoapelor inchise, umbra se risipeste... in tot...

Gand 6

Caci umbrei mele

nu puteam sa-i spun

pur si simplu

umbra

cand sub luna

o vedeam sezand

in prelungirea mea

prinsa in stringurile

ce, in noapte,

leagau copacul de suflet

si stelele de tampla,

nu puteam nici sa-i zic

„esti a mea”

nici

„pleaca” nu-i puteam spune,

nici

„stai”,

caci reflecta, mai de graba,

profunzimile de nedeslusit

ale oceanelor,

care sunt ale nimanui

si totusi apartin sufletului

revendicat de cer

si atunci nu puteam sa-i spun

pur si simplu

umbra

puteam doar s-o rostesc in ne-cuvinte,

sa-i absorb nuantele  gri intens,

conturul  nocturn revarsat

peste alte umbre,

carora nu le puteam spune

nicicum...

     Din ciclul marginea nu exista... ati observat si constientizat vreodata micile intamplari, mici mici mici, aproape nesemnificative si totusi pline de sens,  care par a aduce o dara de magie in viata noastra, subliniind interconectarea dintre noi, care pare sa anuleze ideea de spatiu si timp... desfiintand ideea de separare? Astazi am zambit cald, dincolo de tristete, cand am observat, dupa niste luni bune de activitate pe reteaua literara, ca exista o persoana, un amic de scrieri care locuieste la celalalt capat al pamantului (Irlanda, mai exact:)), care apare punctual, de fiecare data cand postez un text, in secunda doi... fara exceptie... si lasa in pagina un semn de lectura si un gand cald... Nu m-am gandit pana acum, nu am stat sa observ. Vedeam comentariile, raspundeam si imi continuam ziua. Dar azi am observat amanuntul asta... deci postez poezia si, fara exceptie, in cateva minute, hop, apare gandul cald al aceluiasi personaj pe care nu il cunosc decat sub forma poemelor sale,  nu stiu cum se intampla, nu stiu cum face, nu stiu de unde stie si nici nu incerc sa inteleg... dar pentru mine e o dovada frumoasa a interconectarii... a magiei sufletelor... si in mijlocul apasarilor nu pot decat sa zambesc la fel de cald si sa multumesc... si sa dau mai departe...

     Priviti din cand in cand, cu mai multa atentie, la ceea ce se intampla in vietile voastre si veti gasi, sunt sigura, tot timpul, astfel de momente marunte dar magice...


Pentru mine urmeaza un week-end de cursuri... asa ca va las, pana luni, cu melodioara care mi-a mangaiat auzul in noaptea asta in drum spre casa...

     Zi senina va urez... magia infinitului sa va atinga sufletele :) !!

     si ca de obicei... see ya soon blogosfera!

Despre judecata...

 

     Trebuie sa recunosc faptul ca, initial, ideea de non-judecata a parut destul de greu de rumegat pentru mine. Asta probabil si pentru ca mama natura a binevoit sa ma inzestreze cu o fire in acelasi timp visatoare pana in panzele albe dar si extrem de analitica, amatoare de abandon, uneori extrem,  dar si de ratiune. Si partea aia rationala, nu reusea deloc sa se impace si sa inteleaga exact sensul non-judecatii.

     Cum adica sa nu judec? Asta inseamna sa nu mai am opinii si daca nu am opinii inseamna ca ma las calcata in picioare sau ca accept ca un papa-lapte ideile altora fara a le pune in discutie. 

     Asta pare, probabil, la prima vedere... dar non-judecata, inseamna, defapt, cu totul si cu totul altceva si nu se bate nicidecum cap in cap cu capacitatea noastra de a rationa sau de a ne exprima punctul de vedere. Asta am ajuns sa pricep putin mai tarziu si a devenit un adevar... personal... o alta componenta a viziunii mele despre viata...  

     Judecata, in intelegerea mea, implica o anumita atitudine de superioritate si pe langa asta, mai implica si o anumita doza de emotii nicidecum pozitive... vezi furie, invidie, suparare s.am.d... a observa e una, observatorul e detasat, cel care judeca e implicat in emotii negative. Observatorul isi poate exprima punctul de vedere cu blandete sau cu fermitate, dar isi pastreaza verticalitatea si stie ca toti, chiar si cei mai putin treziti dintre noi, in esenta, sunt una, ca sub pelicula de rautate exista o scanteie divina, ca in spatele atitudinii, nu tocmai de laudat, pe care am putea sa o judecam, exista defapt o multitudine de conditionari, de temeri de frici care determina comportamentul in cauza.

     Tendinta de a judeca, cred ca are doua efecte destructive: in primul rand nu e buna pentru cel care judeca tocmai pentru ca atunci cand judecam ne hranim egoul, il alimentam si un ego amplificat va acoperi mai apoi, tot mai mult, ceea ce noi suntem defapt, estompand vocea sufletului care traduce vibratia universului... deci ne cufundam singuri, tot mai mult in jocul acesta al dualitatii, transcenderea devenind din ce in ce mai dificila. Cand judecam ne facem noua insine un rau pentru ca, tot timpul, judecata e acompaniata, dupa cum spuneam, de emotii negative care dauneaza atat creierasilor care se umplu pana la urma de niste sinapse si niste circuite neuronale lipsite de armonie dar si sanatatii... pentru ca emotiile negative, afecteaza in cele din urma sanatatea individului... si nu in ultimul rand, in termeni mai spirituali vorbind, ne coboara vibratia, in general :).

     In al doilea rand, judecata noastra, nu este deloc favorabila nici celuilalt... chiar daca de multe ori am putea crede ca suntem bine intentionati si oferim o lectie. Putem oferi eventual o observatie, o opinie, dar nu o judecata. Observatia si opinia au alt caracter, ele nu implica un atac, nu implica pretentia ca noi suntem superiori celui din fata noastra, nu implica emotii negative. Judecata le include, insa pe cele de mai sus si singurul efect pe care il poate produce este fuga sau respingerea. Cand ne simtim judecati, ne simtitm implicit atacati, nu primim observatia in cauza cu inima deschisa, nu o integram, chiar daca aceasta are in ea un sambure de adevar, sau poate chiar un adevar... nu o integram pentru ca suntem prea ocupati sa ne aparam, sa ne simtim vinovati, sa ne justificam sau sa ne infuriem si, eventual, sa raspundem la randul nostru cu o alta judecata...

     Si, in cele din urma, nu trebuie sa uitam ca in definitiv, nimeni nu e mai presus de nimeni... in esenta asta e purul adevar... pot exista doar grade diferite de evolutie, dar candva, si noi am fost in postura celui pe care, probabil acum il judecam... sigur am fost, cu totii le-am experimentat pe toate...

     Orice opinie spusa bland sau chiar si ferm dar fara sa fie acompaniata de punctarea degetului spre celalalt, fara sa fie insotita de pretentia de superioritate si de emotii negative are un efect de o infinitate de ori mai mare decat cel al judecatii... :)

     Parerea mea :):P

     Noapte frumoasa, lume blogareata :)... si la mai multa armonie...

O noua treapta...

     Acum cativa ani, ideea conform careia „schimbarea incepe cu noi insine” sau „daca vrei sa schimbi lumea, incepe prin a te schimba pe tine insuti” era pentru mine doar o fraza citita intr-o carte sau intr-un articol pe internet.  Dar, cum nu am obiceiul de a vorbi din carti si inainte de a imbratisa o idee imi place sa experimentez si apoi sa pot vorbi din proprie experienta, am decis sa pun in aplicare si afirmatia cu pricina, pentru a testa rezultatul. Dupa ceva ani de lucru continuu cu mine insami, am ajuns sa pot plasa aceasta afirmatie la rang de realitate... sau de adevar propriu, testat si  acceptat.

     Am atins in perioada asta, o noua treapta de intelegere, o noua treapta de maturizare (sa nu va inchipuiti ca prin maturizare inteleg anularea copilului interior... nu, una nu exclude pe cealalta... din contra, intr-o maturizare sanatoasa, copilul din noi, cred ca trebuie reactivat :) si lasat sa se exprime atunci cand este cazul )

     Asadar, intr-adevar, probabil ca nu am schimbat lumea, dar ceva in jurul meu, in realitatea mea, am schimbat... prin urmare, cu cat mai multi ar intreprinde acest tip de lucrare cu ei insisi, cu atat mai multe sanse de reusita am avea in misiunea noastra de a aduce realitatea colectiva la o noua paradigma. 

     Munca cu sine este, dupa parerea mea, de o importanta pe care nu stiu cat de mult o realizam la inceput. Lumea in care traim, nu se va schimba niciodata, daca vom astepta tot timpul ca schimbarea sa vina din exterior sau de la sine, stand cu mainile in san si asteptand sa ploua de undeva din cer cu lumina... nu va veni niciodata... inainte de toate trebuie sa trezim lumina in noi si trebuie sa o trezim cu adevarat... nu doar sa avem iluzia ca am facut-o... 

     Ideea ca ceea ce suntem, ceea ce exista in interiorul nostru, ceea ce gandim, amprenta noastra vibrationala per ansamblu, va reflecta si realitatea exterioara in care traim, mi se pare mai adevarata ca niciodata. Si daca, initial, nu putem schimba mare lucru la nivel de mase, o putem face pentru noi. De la noi... schimbarea  porneste si se reflecta in jurul nostru provocand un foarte frumos efect de domino :) .  Dar aceasta schimbare nu este asa simpla precum ar putea sa para. Viata nu e toata alb si negru. Cand decidem ca vrem sa incepem acest proces, trebuie sa ne asteptam foarte clar la tot felul de provocari, la modificari uneori drastice, la iesirea din zona de confort si e nevoie de persistenta, credinta, curaj, flexibilitate, deschidere  si multa, multa rabdare. Cel putin asta pot spune din proprie experienta.

     Multi „propovaduiesc” asa zisa „gandire pozitiva” dar gandirea asta pozitiva, de multe ori nu are efect si omul cedeaza intorcandu-se la vechile probleme. De ce? Pentru ca e doar de suprafata... e un strat de zambet, care ascunde un alt strat extrem de gros, de negativism si probleme nerezolvate care, in fundal, continua sa lucreze, sabotand efectul celor cateva ganduri pozitive cu care incercam sa producem o schimbare. Curatirea necesita un lucru mult mai profund cu noi insine. Probabil ca daca nu ne-am fi afundat de-a lungul istoriei in atatea conditionari si concepte gresite despre ceea ce suntem cu adevarat ... munca asta ar fi fost mult mai usoara... dar sa fim realisti, inainte de a fi visatori, daca vrem ca visul nostru sa aiba efect si sa se si manifeste intr-o buna zi. La ora actuala avem o nevoie majora de ridicare a vibratiei generale, daca vrem ca la un moment dat sa traim intr-o lume care per ansamblu sa aiba o compozitie vibrationala mai inalta.Ridicarea vibratiei si lumea in care visam sa traim, nu ne va fi niciodata oferita pe tava de undeva de sus, din ceruri... NOI suntem prinsi in acest joc si NOI suntem cei care trebuie sa-l jucam... de sus primim indrumari, oportunitati, ajutor, dar nu putem pretinde ca atata timp cat dormim si stam inca scaldati in povestile noastre de suferinta, conditionare si victimizare, cineva de acolo de sus sa vina si sa ne faca treaba. In mana noastra e alegerea. 

     Pana acum ceva vreme, aveam si eu senzatia ca nu am puterea de a aduce aceasta schimbare. Acum sunt ferm convinsa ca se poate... ca suntem mai puternici decat ne-am inchipuit vreodata si ca totul sta in mainile noastre. Nu e nevoie sa se schimbe brusc intreaga planeta... e nevoie sa incepem noi ca indivizi si, repet, prin efectul de domino, procesul se va extinde si deja se extinde...

     Razboaiele si negativismul in care traim sunt oglinda razboaielor interioare si al negativismului interior pe care il avem la nivel de mase. Asa cum problemele si necazurile pe care le traim ca indivizi, sunt oglinda conflictelor si problemelor interioare nerezolvate, proprii si personale. Nu putem propovadui lumina atata timp cat nu suntem lumina. Si lumina devenim, treptat, prin intentie si prin actiune... prin intentie si munca constanta cu noi insine. Somnul, victimizarea, lenea fuga de noi insine si de provocari nu fac altceva decat sa mentina nivelul vibrational actual. Curatirea de suprafata, facuta doar din cuvinte, fara actiune, fara mobilizare e iluzie. 

Si cand va inceta sa fie o iluzie veti simti... pentru ca primul semnal va fi o imensa pace interioara... o voce interioara care ne transmite clar ca suntem pe calea pe care trebuie sa fim si nu in ultimul rand semnalele clare prin care universul incepe sa colaboreze cu noi, sa ne scoata in cale oportunitati, sa ne sustina pasii... sa ne sustina zborul... cand acesta este indreptat in directia corecta.

     Cred in puterea gandului, pentru ca gandul este vibratie si un gand pozitiv e un gand de iubire, iubirea avand o putere imensa. Insa, cat timp evitam sa muncim cu noi si sa ne rezolvam problemele, gandul nostru nu are putere pentru ca este in continuu sabotat de ceata din fundal. Cand insa incepem sa le rezolvam, rand pe rand, apele sufletului nostru se limpezesc, mintea se limpezeste si abia atunci poate sa inceapa sa faca loc vocii constiintei... abia atunci ne putem focaliza cu adevarat, abia atunci intentia si gandul nostru, capata putere... 

     Noh’ asta a fost asa, un gand introductiv... iar despre drumul meu parcurs pana la aceasta noua treapta am sa mai continui sa povestesc in cele ce urmeaza, pentru ca, dupa cum spuneam, sunt foarte multe aspecte pe care nu ne pot cuprinde intr-un singur articol :)))))...

Nu ca as fi terminat cu lucrul cu mine insami, niciodata nu terminam... evolutia, devenirea este continua... dar daca va pot impartasi cate ceva din experienta mea de pana acum, pe aceasta cale, am s-o fac cu drag :).

     Va doresc o noapte minunata oameni frumosi si suflete dragi !

     Si nu in ultimul rand...see ya soon blogosfera :)

Incoerenta coerenta :)):P

        Curgere incoerenta a unui amalgam de idei, intrebari si suflet :P:)... Cer scuze, dar la vremuri tulburi... stau mai prost cu coerenta :):)... dar imi era dor de blogosfera si am zis sa vars ceva astazi, in pagina virtuala :)... asadar:

     Spuneam intr-un articol anterior ca nu am idee despre motivul pentru care am ales experienta dualitatii... si deja cand spun ca “nu am idee” ma raportez la minte si cred ca la intrebarea asta nu se poate raspunde cu mintea, poate doar sufletul stie si cred ca este irelevant, pentru ca sufletul, in stare pura, nici macar nu se intreaba... sufletul doar ESTE... si totusi...

     Ma amuza si ma intriga totodata combinatia asta paradoxala intre suflet (sufletul fiind defapt ceva extrem de simplu - doar mintea il complica - si prin extrem de simplu inteleg faptul ca in stare pura este IUBIRE si atat, iubire infinita, neconditionata) si masinaria asta complicata, vehicolul minte-corp, prin care experimentam “realitatea” inconjuratoare... ca o fi iluzie sau nu, asta ramane de vazut, probabil e iluzie, dar atata timp cat o percepem, deocamdata ne confruntam cu ea si trebuie abordata intr-un fel... probabil ca intr-un tarziu o vom transcende, dar pana acolo mai sunt multe trepte de urcat... da, deci, care va sa zica, ma fascineaza combinatia asta paradoxala intre un element simplu, clar, divin si altul extrem dar extrem de complex si de foarte multe ori stau si privesc amuzata la interactiunea si coabitarea dintre cele doua. Acu si eu... doar n-oi pretinde sa inteleg Creatia... de multe ori de abia inteleg ce se intampla cu mine, dapai sa mai pricep si fundamentele Creatiei... :))...

     De obicei, la tipul asta de curgeri de idei si intrebari, mi se raspunde cu “nu te mai intreba, lasa sa FIE sau FII”... nici o problema, don't worry, ca SUNT, de cele mai multe ori, chiar de foarte multe ori, in ultima vreme, insa, asta nu inseamna sa opresc fascinatia pentru viata si creatie, sa stopez mirarea, chiar daca mirarea asta in fata paradoxurilor vietii mai atrage dupa sine si ceva intrebari, poate ceva ganduri intortocheate si uneori si un dram de durere... mai am niste vieti pana sa ajung maestru Zen :P:))... si chiar si aceia se intreaba si incearca sa ajunga sa inteleaga, mental sau la nivel de constiinta, misterul numit viata... e o combinatie continua intre a FI si a CERCETA... nu ai cum doar sa FII in continuu, poate doar in varful unui munte... in mijlocul oamenilor ne folosim vrand-nevrand de minunatul vehicol, pe care daca l-am primit de la Creator, a existat totusi un motiv... e ca si cum am fi in masina in mijlocul traficului si am vrea sa inaintam pe sosea facand abstractie de faptul ca suntem totusi la volanul masinii si ca trebuie sa o pilotam ... daca nu suntem atenti la butoane :P:) riscam accidente :)... asupra noastra si asupra celorlalti... 

 

     Da, n-am nici o logica astazi in ce spun... :)... dar cine spune ca trebuie sa avem tot timpul o logica? :P

Ar fi interesant de facut exercitiul asta, poate si de catre cei care de obicei scriu extrem de structurat... sa lase gandurile si simtirile sa curga in pagina asa cum curg, fara pretentie de fir logic si sa vada ce iese :)... cred ca e util de vazut, in pagina alba, curgerea autentica si nealterata a amalgamului suflet-procese mentale... :)... e si asta o experienta...

     ...si fara nici o legatura cu cele spuse mai sus :P :D... mi-am amintit acum, ca vorbeam aseara, cu un suflet drag, despre faptul ca e bine sa incercam, in procesul de devenire, sa nu ne mai comparam unii cu ceilalti... comparatia asta pe care o facem constient sau inconstient, aduce cu sine 2 aspecte: ori ne umfla egoul, facandu-ne sa ne credem undeva deasupra celorlalti, ori ne taie aripile, ramanand cu impresia ca nu suntem destul...

     Dar, de obicei, comparatia se produce la nivel inconstient... dupa o viata in care ne-a fost predata competitia, atat la scoala cat si in familie si societate, tindem sa facem comparatii fara sa vrem... cum putem stopa asta?... rumegand si constientizand ideea ca suntem deja completi asa cum suntem, ca suntem ceea ce suntem si nimic nu e gresit in asta, e doar o experienta... a accepta cat mai complet cu putinta ceea ce suntem, ceea ce ni se intapla, ceea ce simtim, nu inseamna nicidecum, dupa parerea mea, ca stopam procesul de evolutie, din contra, cred ca asta e baza de pornire... a nu ne accepta inseamna a opune rezistenta... e ca si cum ar trebui sa impingem un car inainte, pe carare, dar noi suntem in continuu ocupati in a baga marcharriere... cand acceptam, constientizam, ne relaxam, vedem unde suntem si de unde pornim spre mai departe, pe aceasta baza putem incepe sa construim... daca ne simtim inferiori sau picam in emotii negative datorita impresiei ca ne lipseste tot timpul ceva, oprim constructia... clar... daca pur si simplu acceptam ceea ce suntem acum, eliminand vinovatia, sentimentul de inferioritate, temerile, capatam claritate, liniste si ceea ce vom construi in continuare va avea o baza mult mai solida, va avea mai mult sens si mai multa coerenta... acum, vine intrebarea, daca sunt deja complet, de ce trebuie sa mai adaug ceva?... unde se integreaza conceptul de evolutie in tablou?...pai cred ca in fiecare moment suntem completi, numai ca difera culorile... probabil ca nu e vorba de adaugire, de completare ci mai de graba de transformare... in fiecare clipa ne transformam, fiecare moment prezent, fiecare moment pe care il denumim ACUM aduce cu sine o transformare, cu fiecare respiratie renastem cumva intr-o forma usor diferita de cea anterioara, oricat am vrea sa credem ca suntem de statornici si de neschimbati. Singura constanta e iubirea... restul e transformare continua, experienta, evolutie, involutie si iar evolutie... e un joc complex din care, pana la urma vom iesi, intorcandu-ne tot in iubirea simpla si infinita din care ne-am desprins...

     Uneori e util sa invatam cate ceva privind copiii. Acestia nu se tem sa construiasca cu pofta si placere si apoi, intr-o fractiune de secunda sa darame ceea ce au facut si sa o ia de la capat... ei nu se ataseaza ei sunt, zambesc, plang, intreaba, spun ce au de spus, chiar daca e stupid pentru adult... dar poarta in ei iubirea, inocenta, curajul de a juca “jocul”, curajul de a fi, in fiecare clipa ceea ce sunt, de a se transforma... si totusi se simt completi, chiar daca plang, chiar daca darama, chiar daca se transforma... o fac pentru ca defapt asta e viata, astia suntem... dar nu se simt nicidecum imperfecti... :)... bine, asta pana cand nu incepe sa li se sugereze asta de prea multe ori si incep sa integreze conceptul de lipsa si de “incomplet”...

     Nu putem fi tot timpul copii, stiu, dar putem invata de la ei lectia asta... si putem incerca sa o integram usor usor in viata de zi cu zi....

     

     Gata, ma opresc aici pentru ca stiu ca nu am nici o coerenta :)... am varsat astazi pur si simplu ce a curs... asa cum a curs... probabil ca in perioada asta trebuie sa accept lipsa mea de coerenta si sa o las sa se astearna in pagina asa cum e :)... dupa ce vor mai trece furtunile prin care trec acum, probabil voi reveni la un fir mai logic si mai legat :)... pana atunci SUNT asa cum SUNT :)... 

     Zi minunata de vara, lume blogareata... zambete si raze de soare!

    

 

Tablou - In Creatiile mele "Sub aripa Lunii"

Link catre pagina: http://pax-anima.blogspot.com/p/creatiile-mele-sub-aripa-lunii.html

Cateva ganduri despre ideea de potential

     Cum nici acum, dupa atata timp, nu am invatat sa vad lucrurile in alb si negru, orice discutie pe o anumita tema, devine la mine ceva intortocheat... care, ca de obicei, se termina in „probabil ca”... sau in multe semne de intrebare :P:)... si pana la urma de ce am vrea sa ajungem la o concluzie unica si curata?... singurul adevar, dupa parerea mea, oricum, ramane iubirea neconditionata... in rest e aventura, cautare, intrebare, devenire...

     
     Deci, astazi dimineata, discutam cu o amica draga (dah, aste discutiuni am avut in dimineata asta sub spuma norilor :P:), despre limitele si potentialul nostru. S-a recunoscut si stabilit, de ambele parti, faptul ca avem, pana la urma, potential nelimitat, limitele noastre fiind o iluzie, o scuza venita din propriile noastre convingeri dar si din regulile impuse  de societate, scoala, familie, venite din ne-cunoastere, ne-putinta etc etc etc... Pana una alta, nu putem contesta aceasta ipoteza, pentru ca nu am cunoscut inca pe nimeni care sa se fi eliberat complet de aceste limitari si sa spuna ca nu a reusit ceea ce si-a propus. Nu sunt de acord cu ideea de predestinare, consider ca intentia noastra face totul, ca din intentia noastra se naste cursul evenimentelor pe care le traim, numai ca rareori, sau aproape niciodata, aceasta intentie nu este intr-atat de curata, de lipsita de temeri si de plina de curaj, incat sa se poata manifesta in totalitate.

     Odata stabilit faptul ca avem potential nelimitat, a venit vorba despre modul in care noi intelegem sa il folosim. Cateodata, ni se mai aprinde cate un beculet si incepem sa ne recunoastem acest potential latent care zace inauntrul nostru. Si, in cazuri fericite, incepem sa ne si folosim de el, fie si partial. Dar il folosim intotdeauna in mod corect? (da, da, stiu, aici poate interveni un carcotas care sa intrebe tantos ce-i aia „corect” si „incorect” cand totul e realtiv :P:)... dar hai sa nu deviem prea mult de la subiect... poate cu alta ocazie :)

     Sunt de parere ca, aceasta constientizare a potentialului personal, ar fi bine sa fie insotita de 2 lucruri: odata de morala, de trezirea iubirii neconditionate in sufletul nostru si in al doilea rand de constientizarea a ceea ce alegem si vrem sa fim. Fara morala, fara iubire, s-a vazut unde se poate ajunge: egoul foloseste potentialul in scopuri nu tocmai fericite... vezi razboaie...vezi parvenitism si alte minuni de genul acesta. Iar fara constientizarea a ceea ce alagem si vrem sa fim, riscam sa directionam potentialul nostru pe cai gresite. Lucram de exemplu intr-o banca, si acolo ne putem scoate arsenalul si ajunge in varf... dar asta ne dorim intr-adevar? (Asta am facut eu, de pilda cu jobul anterior... am urcat si am urcat pana mi-am dat seama, prin varf pe acolo, ca nu asta cautam, ca nu asta imi doream sa devin... dar nu pot spune ca nu mi-am folosit potentialul :P:)... avem probabil o putere nemasurata de a face fata suferintei... dar asta ne dorim cu adevarat?... in concluzie: cred ca este foarte foarte important sa incercam, la un moment dat, dupa ce am experimentat o vreme, sa alegem cine si ce anume vrem sa fim, care este calea noastra... cat mai sincer cu putinta... 

     Beh, aici iarasi vine Gica-contra (adica eu:P:)) si zice: pai cum sa facem o astfel de alegere atata timp cat noi suntem in continua schimbare, intr-o continua curgere... la asta as raspunde cu urmatoarele: dincolo de identitatea noastra, dincolo de povestea noastra, dincolo de intelegerea noastra de moment, factori care sunt intr-adevar in continua schimbare, exista un nivel superior, si anume cel al valorilor, al misiunii... si valorile se pot schimba, intr-adevar, dar ceva mai greu... asa ca, macar pret de jumatate de viata, daca nu chiar pret de o viata, putem face din anumite valori, o constanta, la care sa ne raportam directia spre care ne indreptam cursul evenimentelor si al propriei deveniri. Cand vorbim de valori, pare ca discutia iese din pragmatic, din realism si se indreapta catre idealism... asa o fi... este si asta o alegere... sa alegi sa-ti urmezi valorile si misiunea pe care, in interiorul tau, simti ca o ai, si sa-ti folosesti potentialul in acest sens, implica probabil un risc... unii si-l asuma altii nu... si nici unul dintre ei nu greseste, ambii traiesc o anumita experienta, la un anumit nivel, pana invata ceea ce au de invatat...

     Pana la urma, si trairea propriilor limite pana la refuz, pana la urma chiar si alegerea de a ramane incatusat in ne-putinta, in masca, in suferinta e utila intr-un anumit context... pentru ca, daca nu ne darama, ne invata o lectie... pana cand?     Simplu: pana cand decidem ca suntem mai mult de atat...

In fine, discutia se poate prelungi :)...

Beh... cam atat pentru astazi... :)

Va urez noapte frumoasa, oameni frumosi... si vise cu nemiluita va doresc :P:)!

Semn de viata ...!

     In ultima vreme a fost cam liniste la mine pe blog... peste pagina alba a cam batut vantul, in sufletul meu au cam suflat furtunile... si nu intr-un sens negativ... in momentul in care schimbam ceva in viata noastra, intr-un mod destul de radical, nu se prea poate fara furtuni. Am stiut asta de la bun inceput, am acceptat lucrul asta, mi l-am asumat si in consecinta il traiesc. Dar furtuna nu dureaza o vesnicie... intotdeauna e urmata de soare, de curcubeu, de liniste. Stiu ca asa va fi peste un pic de timp iar timpul este in esenta insignifiant asa ca, in mijlocul tornadelor, astept pacea, ii simt deja adierea, o recunosc in albastrul cerului si incerc sa recunosc cerul din interiorul meu.  

     Am scris despre o gramada de subiecte pe „Oameni Frumosi” (blogul vechi) si zambesc, acum, cand imi dau seama cat de multe dintre ele au fost defapt, in foarte mare masura, si pentru mine... scriind am sculptat, practic, treptat, in ceea ce era viata mea de pana atunci, am varsat amalgamul de intelegeri in pagina, le-am ordonat in minte si in inima, le-am constientizat si, cumva, m-am remodelat, incet incet... lucru care m-a condus la momentul prezent.  

     Si pentru ca, de cand ma stiti, pe aici prin blogosfera, intotdeauna am fost destul de transparenta si am legat mereu ceea ce sustin de experienta mea personala... va spun si acum ca ceea ce mi se intampla e o schimbare a vietii mele la 180 de grade, incepand cu o destramare a casatoriei mele... continuand cu cariera... continuand cu modul meu de viata etc... etc... etc...

     I am still alive :P:)... poate mai vie ca niciodata, poate mai impacata cu mine ca niciodata, poate mai libera ca niciodata... desi la 34 de ani poate parea tarziu... parca nu e inca chiar asa de tarziu sa incepi sa fii ceea ce esti cu adevarat. La inceput a durut cumplit, ca toate schimbarile de genul acesta... dar dupa ce a curs ce a fost de curs... un singur element esential a fost salvator: sinceritatea totala cu mine insami. Am avut o sedinta de sinceritate... eu cu mine... si rezultatul a fost o impacare cu viata mea si bucuria de a merge mai departe asa cum sunt, nici mai mult dar nici mai putin... in nici un caz mai putin. M-am impacat cu faptul ca trecutul m-a invatat o gramada de lucruri, toate au fost lectii care m-au ajutat sa cresc... si care inca nu s-au terminat, dar capata alta forma, acum... vor fi intr-un fel, de o alta natura. Mi-am dat seama ca tot ceea ce mi se intampla acum este exact ceea ce trebuia sa se intample, mai devreme sau mai tarziu si imi pregatesc calea ce va urma stiind ca umbrele si falsul din mine au capitulat in toata furtuna asta, lasandu-ma sa continui drumul intr-un format mult mai autentic :)... lucru care pentru mine e esential... sa stiu ca traiesc prin mine, ca sunt EU... si nu un fals al meu care merge pe carare degustand o falsa realitate. 

     Seara minunata va doresc, oameni frumosi!

     Revin, treptat prin blogosfera :)
  

Re - "zona de confort"

Flying figure

  Acum ceva timp, pe vechiul blog, postasem articolul de mai jos... Ironic...am data peste el in seara asta si m-am amuzat oarecum... pentru ca am ajuns sa ma confrunt tocmai cu situatia discutata in articol... si nu asa, lejer, ci trec prin niste experiente mai mult decat tulburi... asa ca daca tot l-am gasit, il postez din nou aici pe noul blog... si pt. voi, dar de data asta mai mult pentru mine :)

  "Cand vine vorba de schimbare, una dintre „piedicile” care apar de obicei, din cate am observat in jurul meu, este greutatea cu care parasim „zona de confort”. Ce inteleg eu prin „zona de confort”?.
Beh, paradoxal, desi ii spunem „zona de confort”, aceasta nu este intotdeauna atat de confortabila pe cat ne sugereaza expresia. Este mai de graba un spatiu al obisnuintei, un spatiu care cuprinde toate convingerile noastre de pana atunci (cu bune si cu rele), tabieturile, lentilele prin care am fost obisnuiti sa privim realitatea, conditionarile, vocile interioare constientizate sau nu, pe care le cunoastem sau nu le cunoastem, dar care se exprima prin noi, pe scurt, reprezinta modelul nostru despre lume din acel moment cu toate elementele sale. De multe ori, aceasta „zona” este si dureroasa... am intalnit cazuri in care durerea exista din abundenta, chiar, dar in mod ciudat, omul se obisnuieste atat de tare cu aceasta durere incat, intervine un fel de orbire, o senzatie de neputinta de a fi altceva, granitele „zonei de confort” devin atat de puternice (parca ar avea un gard din acela cu sarma ghimpata) incat nu mai reuseste sa vada dincolo. Am auzit si spunandu-se ca aceste persoane „se complac” in spatiul acesta... nu stiu ce sa zic... poate!... dar cred ca se complac de multe ori la modul inconstient. Nu cred ca spune multa lume „da! Vreau sa sufar in continuare!” pe un ton asa de hotarat. Insa, nu ni se arata prea mult instrumentele de care avem nevoie ca sa iesim din cercul vicios. Convingerea ca „suntem mici”, ca „nu putem” sau ca „lumea e rea si viata e parsiva” ni se comunica la tot pasul, dar reversul medaliei (pentru ca exista si acesta), si anume „se poate”, „suntem in mare parte creatorii propriilor experiente”, „avem resursele necesare pentru a schimba ceva in modul nostru de viata si de a vedea realitatea... acestea sunt in noi si nu trebuie decat sa le activam, din interior sau cu ajutor exterior”, rareori sunt promovate, la nivel de mase. Sunt amintite in treacat, la modul retoric sau voalat si apoi sunt anihilate cu contraexemple de tot felul care le fac sa para ireale si practic, intangibile.
Revenind, atunci cand intervine dorinta sau necesitatea schimbarii, iesirea din asa-zisa „zona de confort” este inevitabila. Pentru unii e usor, pentru altii e destul de greu, chiar daca acest spatiu al obisnuintei inseamna defapt suferinta. Iar in alte cazuri, cum ar fi exemplul meu, necesitatea de a iesi este atat de mare, nevoia de schimbare este atat de pregnanta, incat trecerea este foarte brusca (e ca atunci cand te arunci brusc intr-o piscina cu apa rece... de multe ori e mai bine decat sa te obisnuiesti treptat :P:))... noua viziune este pur si simplu integrata brusc si de aici dezvoltata in continuare.
Cel mai greu este, cand aceasta iesire din spatiul obisnuintei implica modificarea convingerilor cele mai profunde, iar lucrurile se complica atunci cand nici macar nu constientizam ca avem anumite convingeri care ne determina starile interioare sau comportamentul... atunci trebuie sapat adanc, descoperite si abia apoi depasite sau schimbate.
Cu alte cuvinte, „zona de confort” este de multe ori extrem de puternica, schimbarea presupune insa, de cele mai multe ori, iesirea din aceasta zona... si, cred eu ca cel mai bun instrument pe care il putem folosi pentru a ne ajuta sa ii depasim granitele este motivarea. Cu cele mai multe persoane cu care am lucrat sau am stat de vorba, pana nu au fost analizate motivul si beneficiile acestei schimbari, pana cand motivarea nu a devenit puternica si nu au constatat ca schimbarea le aduce ceva in plus, care sa merite cu adevarat, aceasta nu a fost reala si nici de lunga durata.
Poate ati auzit de documentarul „The Secret”, in mare voga acum ceva ani in campul dezvoltarii personale... ei bine, mie mi se pare depasit si simplist. Are un anume entuziasm, incita... dar e cu doua taisuri... e putin credibil pentru incepatori, ignora faptul ca desi, in esenta, e simplu sa iti schimbi perspectiva asupra lucrurilor (in fiecare moment schimbarea se afla la un pas distanta... cu asta sunt de acord), viata a devenit complicata, omul a picat intr-o complexitate nu tocmai pozitiva... si poate duce la deziluzii, atunci cand crezi, incerci si de multe ori rezultatul intarzie sa apara, pentru ca la nivel profund exista inca o gramada de blocaje si aspecte nevindecate sau ne puse in ordine. Atunci se ajunge chiar la ridiculizarea schimbarii sau la convingerea „uite! Am incercat si NU se poate”... pai nu se poate pentru ca atunci cand in camera noastra facem curatenie doar „de ochii soacrei” :)... aia nu e defapt curatenie... pentru ca sertarele, sifonierele sunt inca pline de lucruri aruncate de-a valma si praful de sub pat inca mai sade tantos acolo :).
In concluzie, schimbarea propriei vieti si a viziunii despre viata este posibila dar presupune, la inceput, ceva „efort”, aceasta implica fara doar si poate iesirea din „zona de confort” iar pentru a perimite aceasta iesire, aceasta deschidere trebuie gasita si sporita motivarea... care ne ajuta sa vedem ca merita efortul :)... (si as vrea sa adaug traditionalul... "zic eu" :))"



Seara minunata va urez!

Ne-cuvintele serii...

  Nu stiu daca am picat in dualitate din intamplare, din hazard sau pentru ca am ales sa gustam experienta contrastelor...

  Lumina soarelui de peste zi este clara, curata, evidenta este lumina care, odata cu aripa rasaritului, se impregneaza in tot si in toate. Insa, apusul, imi inspira misterul dualitatii, jocul de lumini si umbre, provocarea de a vedea culorile in cerneala intunecata a serii, provocarea de a intrezari frecventa luminii chiar si atunci cand intunericul se pregateste sa puna stapanire peste haina pamantului...

Dupa valurile aramii ale apusului... rolul mesagerului luminii este preluat de luna si trena ei de astre celeste. Pe acestea n-am mai apucat sa le fotografiez... din lipsa de timp (munci, munci, munci) dar si pentru ca mi s-a descarcat bateria aparatului :P:P:P:P:P:))

Zi colorata va urez :)

Gand 4

Link catre pagina: http://pax-anima.blogspot.com/p/creatiile-mele-sub-aripa-lunii.html
+ update in: http://pax-anima.blogspot.com/p/povestile-cerului.html

Trairi...transformari...trairi

Skylight (scuzati calitatea fotografiei dar am facut-o cu un aparat cam varzah :P)

Evolutia noastra are si ea etapele ei.

Prima faza a transformarii de sine poate fi destul de bulversanta. La inceput se se dau lupte interioare, umbrele contrasteaza puternic cu partea noastra de lumina care bate la portile constiintei cerand sa iasa la suprafata. E perioada in care, de la caz la caz, poate muncim cel mai mult cu noi insine, in care nu intelegem, ne intrebam, retoric, de cele mai multe ori, pentru ca aproape toate intrebarile se dovedesc a fi lipsite de un raspuns cat de cat coerent, avand in vedere ca experientele fiecaruia sunt unice si nimeni nu ne poate cunoaste cu exactitate calea. E perioada in care cadem, ne ridicam si iar cadem... si daca, dupa un timp, reusim sa ne ridicam iar, descoperim ca re-nastem. Ni se pare, pentru o vreme, ca am atins un anumit stadiu de echilibru, insa, cel putin vorbind din propria mea experienta, e bine de constientizat faptul ca devenirea nu se opreste aici...si ca defapt, nu se opreste niciodata. Fiecare stadiu al trezirii constiintei, are provocarile sale. Diferenta intre primele faze si cele ulterioare consta, d.p.m.d.v. in faptul ca, la un moment dat, provocarile care apar nu mai sunt percepute chiar ca niste lupte ci mai mult ca experiente, pe care invatam sa le acceptam. Exista tumultul sufletesc, exista intrebarile dar nu mai produc atata suferinta, desi, paradoxal, contrastul intre ceea ce devenim si umbra sau aspectele realitatii inconjuratoare sunt mult mai mari si mult mai evidente. Lacrima, „da de ce”-urile dureaza mai putin, trecem cu mai multa usurinta prin ele, acestea nu dispar, fac parte din proces, dar le traim, le recunoastem si le acceptam ca atare.

Cred ca am ajuns intr-o astfel de faza, a doua :)... in care sufletul meu nu reuseste inca sa planeze in linistea deplina si constanta, isi continua transformarea, evolutia, dar trece cu mai mult calm prin toate tulburarile.

Am avut un week-end bizar.

2 zile, jur ca n-am stiut ce se intampla cu mine. Am trecut printr-o stare ciudata pe care nu o pot defini coerent. Stare de preaplin combinata cu apasare, imposibilitatea de a comunica cu cei din jurul meu in mod normal, senzatie de detasare de real (stati linistiti, nu stiu sa sufar de personalitate multipla :)... :P...), o fi fost ceva in aer vineri si sambata, nu stiu... oi fi fost eu intr-o pasa ciudata... cert e ca n-am explicatie logica pentru cele traite. M-am asezat sa scriu ca sa vars tot ceea ce simteam si n-am reusit. Singurul fragment care mi-a iesit a fost urmatorul... care iarasi nu are nici o logica :)) (ok, i am strange!:)):

„De mult, erau stanci, veghind peste intinderea marilor. Le simt varfurile ascutite, decupand cercuri asimetrice, in moalele norilor, dezvelind, cu indrazneala curata a palmelor de copil, fragmente din taramul albastru. E ca si cum pasul meu ar aluneca, inca, pe cararile abrupte, rupte dintr-un peisaj bizar, fragmentat, discontinuu, e ca si cum privirea mea ar fi inca pierduta in ritmul valurilor, ce-mi reproduc cu exactitate, bataile inimii, impletindu-le in visarea apelor. E ca si cum mare parte din mine ar apartine unei lumi in care am trait o singura clipa eterna, picurata, intamplator, din clepsidra eonilor.

Rodul imaginatiei? Sau strafulgerari ale memoriei?

Glasul fragmentelor de suflet ramase gaj in palmele unui trecut nedefinit inca de logica gandului sau iluzia inimii?

Incerc sa inteleg conturul momentului Prezent, granitele intre care sa-mi inchid tacerea, intre care sa-mi gasesc linistea, dar marginile continua, cu incapatanare, sa se piarda in bratele cerului, ale carui nuante se confunda cu nemarginirea aceleiasi campii azurii din timpuri nescrise, pierzandu-se in ecouri indepartate, in darele unui vis neconsumat, impletit in aripile vulturilor.

Uneori, am vaga senzatie, ca m-am nimerit in asta viata, din pur hazard, ca sufletul meu imbraca o serie de culori pe care nu le pot asorta cu mare parte din ceea ce ma inconjoara. In mine, continua sa cante, nostalgii ale unor lumi desprinse, parca, de asta lume. Incerc sa zbor, ignorand gravitatia realitatii, pierzandu-ma prea mult in amalgamul de senzatii ne-lumesti. Implor muntele sa-mi re-aduca in minte limpezimea imaginii a ceea ce sunt, explicatia abandonului meu repetat in bratele sublimului, prin necuvintele ierbii. Insa, uneori, totul tace, cu o incapatanare pe care o simt absurda, sfidandu-mi refuzul copilaresc de a uita. De a uita CE?...

Imi ridic mastile multiple si le asez cu greu peste forma-mi ciudata. Incerc sa uit simfoniile inaltului, incerc sa ignor mangaierea constanta a pamantului umed care imi rascoleste tarmurile fiintei. Incerc sa uit de Centru. Daca l-as pastra constant in memorie... mi-e teama ca as uita sa respir.

...Si totusi, de mult, erau stanci peste intinderea marilor. Era zgomotul valurilor inalte umezindu-mi gleznele cu glasul adancurilor. Era sufletul meu scufundat in culoarea halucinant de frumoasa a secundelor ramase gravate nemiscarea pietrelor necuvantatoare ce-si plangeau tacerile la marginea aripilor mele. In par imi curgeau soaptele vantului, povestind tamplei petalele zambetului... Imi impleteam pasii in dansul vesmantului alb, desprins parca din razele lunii... eram eu cu mine astaptand cuminte ceva ce stiam sigur ca are sa vina... eram eu planandu-mi gandurile in pana pasarilor... eram eu... departe de lacrima calda ce imi scalda uneori prezentul.

Uneori mi-as dori un respiro de la tot ce traiesc, uneori mi-as dori o explicatie... dar tot ce mi se spune este ca sufletul stie... mai ciudat e ca si eu mi-as da ancelasi raspuns... si totusi...”

Asta e tot ce a curs... am recitit si eu a doua zi si m-am uitat stramb :P:)... n-am inteles nimic (asa ca nu pretind nici sa inteleaga ceva, careva dintre voi :)... si inteleg, daca va uitati la fel de stramb, la cele debitate:)). Daca inainte scriam gandind cat de cat, cele revarsate in pagina, acum, mi se intampla un fel de curgere automata a cuvantului, ma trezesc ca vreau sa scriu despre ceva anume si iese cu totul altceva... si de cele mai multe ori gasesc reflexii ale subconstientului in randurile mele. Mi se pare interesanta treaba asta. Am renuntat la evaluarea literara a ceea ce scriu si urmaresc cu mare atentie nuantele de subconstient, vocea inimii, vocea sufletului a constiintei care transpare foarte frecvent, de multe ori foarte bine camuflata, in ceea ce aberez :). Cuvantul limiteaza si totusi, nu stiu ce as face fara cuvant... e singura oaza in care imi pot varsa trairile ce ma inunda pe Cale.

Si ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sambata seara, totul a revenit la normal. A fost o tranzitie bizara, parca am calcat pragul dintre doua dimensiuni si am revenit din nou in mijlocul realitatii.

Se spune ca traim o perioada ciudata, in care suntem predispusi la variatii ale starilor... asta o fi fost una dintre ele? Probabil :). Si probabil, nu sunt singura care trece prin asa ceva.

P.S. Mr. Sky, pare sa-mi fi transmis totusi un mesaj frumos. Fotografia de inceput e reala si e facuta astazi dimineata. Am denumit-o "LightHeart in the Sky"... am ramas si eu masca cand am vazut-o :))
Mai multe imagini, in pagina nou nouta: http://pax-anima.blogspot.com/p/povestile-cerului.html