Sub aripa lunii

Cautare

Diminetile tale

ard

in aripile deschise ale pasarilor

ce si-au uitat

albul in pene

topindu-si cantecul in

moalele norilor

desenand siruri

de clipe

secunde inexistente la marginea timpului,

trasand vise

pe cerul deschis

si nu stiu, uneori,

inspre ce zari

iti lasi zambetul sa curga,

parcurg distanta infinita

dintre soare si pamant

arcuindu-mi simturile peste

darele lasate de stelele noptii,

cautandu-ti urma...

doar inima,

placata cu frunze

ce cunosc soapta vantului,

recita constant tremurul

nascut din adierea continua

a visului tau

===========

Tablou

Existam, undeva la marginea lumii,

sadind pasari

in apele cerului,

pasind desculti

peste pene de foc

intoarse in noi,

cu fiecare pas

mai aproape de zbor.

Existam cumva,

suprapusi peste coama padurilor

sorbind verdele umed

pana cand din tampla

ni se nasteau copaci

invizibili

impletindu-si vantul in

frunze,

frunza, devenind una cu gandul,

gandul devenind una cu inima,

inima devenind

una...

===========

Gand 4

Vantul, nu e doar

o intamplare

a primaverii,

stelele, nu sunt doar

o intamplare

a cerului,

inima, nu e doar

o intamplare a sufletului,

un accident trandafiriu

al trupului,

asa cum florile, nu sunt doar

o intamplare bizara

a frunzelor.

Si daca nimic nu e hazard

de ce parca, eu,

as fi o intamplare ciudata

a clipei,

atunci

cand nu ma recunosc in

oglinzile lumii,

cand ma cufund in culorile

vietii

amestecandu-i nuantele

ca un oaspete nepoftit,

cand timpul meu

pare sa nu existe in timpul

trecatorului,

cand ochii mei inghit zarile

reinventandu-le cararile

iar si iar,

cand nu stiu sa cant,

decat in ritmul viorilor,

undeva la marginea sufletului

fara margine...

=================

Cantec

Si atunci,

florile,

uitau, din cand in cand,

sa infloreasca

revarsandu-si culoarea petalelor

in frunze,

dorindu-si inaltimea copacilor

ce-ti puteau simti

in crengi

visarea.

Si atunci marile,

uitau, din cand in cand

soapta valurilor,

scurgandu-si albastrul in

nisipurile tarmurilor

inundandu-ti pasul

cu nuantele astrelor.

Si atunci,

luna

uita din cand in cand

sa faca loc sorilor

rotindu-si rotundul

peste tampla-ti senina

transformandu-si razele

in sfere de foc

picurand scantei peste vesmantul

pamantului.

Asterne-ti, Calatorule,

zborul,

peste mirarea pamantului

revarsa-ti

aripile albe

uriase fragmente de lumina,

parfumandu-i cararile

cu mireasma Viselor

ce-ti scalda

privirea,

linistindu-i tumultul

sub alinarea cuvantului

izvorat

din nuantele

inimii.

============

Dezvaluire

Tacerile tale miroseau a iarba,
intre peretii subtiri

ai sufletului meu

pavat cu franturi de cuvinte

si flacari printre ele arzand

a pasari

multicolore

si flacari printre ele curgand

din streasina inimii,

topind

mistuind

scanteind...

================

Altfel de tacere

Linistea mea e plina de culori

valseaza pasarile in tacere

cu aripa albastra

zambind a soare

mustrand nemiscarea pietrelor,

tac fluturii in cor

serpuindu-mi nuantele florilor

in buzunarele sufletului.

Linistea mea e un concert,

un adagio continuu

cantat la corzile lunii,

o mantra soptita a stelelor

o arie a frunzelor

adormindu-si copacii

in pliurile noptii.

Tacerea mea e o punte de vise

intre cer si pamant

scaldata in curgerea

unui soi de timp atipic

mai de graba rotund

mai de graba etern.

Tacerea mea e cuvantul nespus

prea lung

preaplin

prea descult.

Ma leagana secunda tacuta

in bratele serii

parfumandu-mi cararile gandului

cu aroma necuprinsului.
======

Presupunere

Poate ca tu vorbeai limba pasarilor

inca de cand

eu vorbeam limba copacilor

poate candva ti-am adapostit aripa

atunci cand ti-ai intrerupt

pentru o clipa zborul

si poate tot atunci

am inceput sa indragesc rotundul lunii

indreptandu-mi frunzele spre inalt

privindu-te

uitandu-mi complet radacinile adanc

infipte in inima pamantului.

Poate ca tu aveai culoarea ierbii

inca de cand

eu inventam parfumul florilor

si forma petalei

si poate tot atunci ti-am cantat

ritmul umed al ploilor

lasandu-l sa ne scalde memoria

in apele zorilor

uitand de apus.

Poate abia atunci am inceput sa invat

nuantele infinite ale sufletului

ancorandu-le

rand pe rand

in curgerea timpului

lasandu-le acum sa reverse eternul

peste clipa 

======

Si

Si totusi,
exista balansul acesta sublim
intre zambet si lacrima,
trairea lor deopotriva
la marginea timpului,
intelegandu-le rostul,
respirandu-le
adanc
nuanta,
impletindu-le in panza prelunga
a vietii.


Au fost vremuri cand n-am stiut sa ma bucur
de unduirea clipei frumoase
peste campiile sufletului
si vremuri in care n-am stiut sa plang
plansetul cald si adanc,
plansetul care arde,
pregatind spatiul renasterii
la rasarit de inima.
Au fost vremuri in care fugeam
ca o prada
pierzandu-mi urma
in desisurile nimanui,
departe de copilul din mine,
departe de val.


Si totusi,
exista balansul acesta sublim
intre zambet si lacrima,
contopind
completand
fiind...

================

Gand

Unde se nasc zarile pe care le canti
cand nimeni nu-ti aude glasul,
printre cetatile soarelui umbland
descult,
zambet cu nume de om,
primavara a pamantului umed,
trubadur al inimii padurilor.
Unde se nasc marile
pe care le tulburi
cand numai tarmul pustiu
iti simte adierea
alinand cristalele apelor.
Unde-ti apune sufletul
sa-si traga odihna din seva copacilor
cand stelele ti se catara pe tample
luminand inima trecatorului,
cand luna-ti vegheaza aripa
intinsa peste o mie de lumi
facand ingerii sa-si doreasca
sa invete visarea Visatorului... 
 

================

Trezire in vis

Am pasit desculta,

pe drumuri de piatra si pamant,

pana la portile cetatii albastre

am ratacit drumul

de sute de ori

de sute de vieti,

am strigat din trunchiul copacilor

tremurandu-le radacina,

am cantat pasarilor

dorul de aripa

jenandu-ma uneori 
de mirarea fluturelui,

am apus tacuta 
in bratele intrebarilor

colorandu-mi umbra in culori sangerii,

stiind ca raspunsul e oricum prea inalt,

prea profund 
pentru cat puteam cuprinde atunci

umbra mea si cu mine,

atat de mici incat am fi putut incapea

intr-o frunza.

Ma surprind acum 
privind la portile infinitului

cu sufletul extins

peste freamatul universului,

arcuit peste astre,

cu ochii putin mai mari, 
atat cat sa cuprinda necuprinsul,

renascand dintr-un vis prelung, sadit

==================

Cu ochii inchisi

Nu stiu ce doare mai mult

atunci cand doare:

durerea frumoasa de preaplin,

in sine,

sau zbaterea inaltului

intre granitele rigide ale trupului

la marginea umbrei?

Aripile-mi prea mari

cand se fac una cu cerul,

sau conturul palmelor mele

ce-mi separa aparent

atomii de frunza copacului?

Necuprinsul clipei

neinteles inca de minte,

sau linia prea dreapta

a timpului

care nu are stire de rotund​?

Cteodata ma cuprinde

o ciuda bizara pe margine

pe orice linie care separa formele

pe orice contur care traseaza limita

intre suflet si suflet

intre inima si floare

intre fluture si pajiste.

Inchid ochii, o clipa,

invaluind in aceeasi raza, infinitul unic

ce ma umple frumos

pana la refuz.