Despre clipa prezenta...

http://lattevillage.com/

     A trai in prezent, a simti clipa prezenta cat mai mult cu putinta nu reprezinta o dovada de inconstienta fata de viitor si nici o nepasare sau neglijenta fata de momentele trecute. Incep prin a face aceasta precizare, pentru ca, am auzit, destul de des, obiectii de genul: daca traiesc doar in prezent, inseamna sa-mi uit si sa-mi ignor trecutul sau sa neglijez viitorul. Nicidecum. Una nu exclude pe cealalta.  

     Numai ca la ora actuala, de cele mai multe ori, tindem sa inclinam prea mult balanta, ori spre trecut, rememorand in continuu experientele prin care am trecut, aducand proiectiile acestora in clipa prezenta deformand realitatea momentului ori spre viitor, traind o continua anticipare a experientelor viitoare.  

     Astfel se intampla ca viata sa treaca, de multe ori, pe langa noi, sa curga undeva inafara noastra, inloc sa curga prin noi. Sunt acele zile, saptamani si, din pacate, uneori si ani, despre care spunem apoi ca nu stim cum au trecut si este si normal, pentru ca nu le-am acordat atentie traind numai si numai in propriile noastre proiectii care nu ne vor putea niciodata umple precum clipa prezenta.  

     Exista o scena in filmul “Peaceful Warrior” in care maestrul il roaga pe pusti sa simta clipa prezenta si acesta raspunde ca nu vede nimic deosebit in jur. Batranul il atinge si, cumva, incetineste timpul, marind tot felul de cadre ale unor scene care se petrec in imediata apropiere, fapt care dezvaluie o lume plina de frumos, de mister, de fascinatie, toate cuprinse intr-o singura clipa, o clipa spre care, daca ne deschidem simturile si inima, pare a contine in ea infinitul. O picatura de roua care curge de pe firul ierbii si atinge usor pamantul, o floare deschisa mangaiata sublim de razele soarelui, un catelus care alearga adaugand inca un rand la definitia veseliei, un cuplu sarutandu-se peste covorul de frunze tomnatec, mirosul de iarba ce parfumeaza aerul sub cerul peste care norii isi deseneaza mesajele albe pentru trecatori, persoana din fata noastra la care de atata timp ne-am uitat superficial, chipul nostru care experimenteaza din nou zambetul in mijlocul acestui mister numit viata... toate acestea si mai mult... si mai mult... sunt cuprinse intr-o singura clipa peste care de multe ori trecem, pentru ca ne grabim.  

     Nu uitam insa, aproape niciodata, pornim preaiubitul televizor si sa daruim din timpul nostru unor asa zise “emisiuni de stiri” in care ni se deruleaza in fata ochilor numai si numai efectele acestui stil de viata, ale acestei lipse de atentie si constientizare, si anume tot felul de intamplari nefericite, furturi, crime, batai si dezastre cu care, mai apoi, indesate bine in subconstient mergem la culcare in speranta de a avea parte de o odihna buna :))...  

     O alta metoda de trecere pe langa clipa prezenta este cea prin care ne pierdem exagerat de mult in lucruri care “trebuiesc neaparat facute” devenind oarecum supusi ai lucrurilor “de facut”. Asta nu inseamna sa nu facem ceea ce e de facut, dar nici sa exageram in acest sens. Ca de obicei, masura este buna in toate si orice devine exagerare, produce un oarecare dezechilibru. Munca neplacuta transformata in rutina si automatism ne scoate din clipa prezenta, ne arde pur si simplu o serie de ore pretioase pe care nu le mai putem aduce inapoi si a caror importanta o vom resimti abia cand va fi prea tarziu, atunci cand varsta avansata ne va aminti ca timpul nostru a fost totusi limitat iar noi nu am stiut sa il fructificam nici macar pe jumatate. Totusi, putem transforma aceasta rutina, o putem colora, o putem umple, chiar si un spalat de vase chiar si un sters de praf poate deveni placut daca suntem atenti la clipa prezenta si iesim din “trebuie”, din victimizare si din exagerarea de a le face noi pe toate din pozitia noastra de “martir” :). Personal imi facusem un obicei din a imi imagina ca, atunci cand spal vasele, cu fiecare farfuriuta sau ceasca curatata, spal sau curat si un gand negativ care imi apasa memoria. Le simteam cum se confunda cu apa si clabucul alb si sunt duse, de curgerea stropilor, undeva departe, in lumina, pentru a fi transformate. E un mic exemplu de a transforma rutina in ceva util... pentru mine, in momentul acela, gaseam in aceasta o utilitate, dar nu pentru toti e la fel. Se poate asculta o muzica placuta si savura combinatia vibratiei muzicale cu curgerea apei peste materia colorata, simpatic inghesuita in chiuveta :) etc etc etc...  

     Mai pierdem contactul cu prezentul, atunci cand traim prea mult cufundati in himere si iluzii, in asteptari, in dorinte marete, uitand sa gustam simplitatea momentului, partea frumoasa, simpla si usoara a vietii din momentul “acum”. Si iarasi, una nu exclude pe cealalta, totul este sa nu cadem in nici o extrema si sa reusim sa pastram tot timpul un echilibru. Este absolut util sa visam, sa avem dorinte, idei de viitor, dar sa nu inlocuim prezentul cu acestea, sa nu traim permanent in acele lumi care se afla deocamdata la stadiu de potential, neglijand ceea ce ne inconjoara in momentul prezent, pentru ca, intreb: cum putem construi un viitor frumos atata timp cat nu reusim sa gustam si sa descoperim frumosul care ne sta sub ochi in fiecare clipa prezenta asteptand sa-i fie savurata culoarea? E ca si cum am ignora in permanenta miracolul, darul pe care ni-l ofera concret viata, creatia... Deschide ochii, deschide-ti inima si simturile asupra clipei prezente si il vei vedea fara nici un dubiu, pentru ca frumosul este totdeauna acolo asteptand ca tu sa-l descoperi.  

     Alteori, iesim din realitatea prezenta, pentru ca devenim blocati in propriile convingeri rigide, devenim un fel de “masini care judeca” doar pentru ca avem impresia ca avem perfecta dreptate intr-o anumita privinta si atunci devenim extrem de centrati pe propria noastra persoana. Nu mai vedem ce se intampla in jur, nu mai ascultam vocea celuilalt, nu mai zarim zborul pasarilor, orice altceva care nu este conform parerii noastre “corecte” si “adevarate” isi pierde pentru noi insemnatatea. Si asta se numeste tot evadare din realitatea prezenta si trairea in proiectii personale care duc la autolimitare, tinandu-ne ancorati intr-o problema sau pseudoproblema careia, atasandu-i o singura solutie, cea la care tinem cu incapatanare, va continua sa mentina blocajul.  

     

     In concluzie, am devenit oarecum experti in a evada din prezent, in a trai printre umbre ale trecutului, anticipari ale viitorului, imaginatie proprie si convingeri limitatoare care nu ne lasa sa vedem mai mult, sa simtim mai mult sa ne deschidem spre tot ceea ce infinitul din clipa prezenta are de oferit.  

Si vine un moment cand decizi sa faci cunostinta cu viata, te opresti o secunda din alergatura ta printre umbre si proiectii, iti deschizi in liniste portile inimii, iti reduci la minim sonorul gandurilor si respiri clipa prezenta :))... si vezi copacul din fata casei care adaposteste o bancuta pe care, cateodata, se mai aseaza oameni frumosi care au ceva la fel de frumos de transmis sufletului tau si le zambesti, pentru prima oara, si vezi o pasare brazdand cerul in cercuri concentrice si iti amintesti ca si tu ai aripi, undeva la marginea inimii fara margini, si iti intalnesti vecina de palier, observand ca i-au mai aparut cateva fire albe dar in acelasi timp poate ca zambeste cald pentru ca tocmai i s-a nascut un nepotel si iata inca o parte a realitatii prezente care te poate umple de miracolul vietii... si da, probabil vei vedea si lucruri mai putin placute dar macar le vei VEDEA cu adevarat...

Huh, cam atat pentru astazi :)

Noapte frumoasa, blogosfera la fel de frumoasa!  

OM...

     Stiu ca pare tot mai greu sa fim noi insine si mai stiu ca exista destul de multe momente in care probabil simtim ca nu mai stim nici macar cine suntem cu adevarat. Stiu ca este o intrebare la care ne este greu sa gasim un raspuns si nu e de mirare. Pentru ca de cand ne nastem si, mai apoi, pe intreg parcursul vietii, ni se spune in continuu ce si cum trebuie sa fim. Aproape niciodata nu suntem invatati sa ne uitam adanc in noi insine pentru a face cunostinta cu sinele nostru real. Stim ca avem un nume si o poveste atasata, poveste care apoi continua sa se dezvolte pe aceleasi considerente, din care ne este tot mai greu sa iesim. Si totusi, ceea ce suntem cu adevarat se afla inafara povestii noastre, undeva in adancul inimii, dincolo de logica limitata impusa de catre societatea in care traim, dincolo de regulile pe care incercam din rasputeri sa le respectam chiar si atunci cand simtim ca nu rezonam cu acestea, dincolo de temerile si convingerile limitatoare pe care le-am colectionat fara sa vrem de-a lungul timpului, colectandu-le din variatele experiente prin care am trecut, cu fiecare lectie de viata neinvatata, cu fiecare trauma nerezolvata, cu fiecare aspect al vietii si al fiintei noastre ramas neinteles pentru ca nu ne-am dat voie sa depasim o serie de bariere impuse.

    Libertatea personala pare ceva de neatins, timpul pare a nu mai fi al nostru, totul pare ca “trebuie”, momentele vietii, par a fi devenit in mare parte o datorie de la care nu ne putem sustrage. Dar iarasi, vin si spun, aceasta stare de fapt nu reprezinta decat o varianta care ni s-a servit pana acum in mod fortat, reprezinta o serie de conjuncturi din care am invatat ceva, dar pe care nu este necesar sa le perpetuam la infinit. Iar schimbarea este posibila si depinde numai si numai de noi, de fiecare dintre noi.  

      Tot ceea ce pare afi negativ in viata noastra, toate asazisele defecte ale personalitatii noastre, tot ceea ce numim greseala si toate momentele de nefericire iau nastere din anumite frici, din temeri care nu au nimic de a face cu sinele nostru real, ramas undeva ascuns printre amalgamul de impuneri la care ne-am supus atata vreme fara sa ne oprim si fara sa ne intrebam: acesta sunt eu, cu adevarat?

    Sinele nostru real fie ca vrem sa credem sau nu, este scanteie divina, parte dintr-o constiinta universala cu care noi am uitat sa comunicam, dar cu care putem relua dialogul oricand pentru ca aceasta nu ne-a parasit niciodata. Doar ne-a lasat libertatea de a “gresi” sau mai bine zis, de a ne trai experientele, asteptand si stiind ca intr-un final, ne vom reintoarce acasa.  

    Ca sa avem din nou acces la acest sine profund, la adevaratul “noi” nu trebuie decat sa ne oprim o secunda din vartejul robotizat al lui “trebuie” si sa incercam sa ne reamintim sau sa descoperim care sunt acele lucruri care ne fac placere, care ne aduc bucurie in suflet, care ne aduc in viata momente de liniste si armonie. Acolo, in acel cult al frumosului, suntem noi, cei adevarati, liberi de masca.  

    De aici, de la aceste mici redescoperiri, incepe calea noastra catre eliberare si libertate. Cand zambim, devenim mai frumosi, vibratia noastra se schimba, totul se detensioneaza si de pe aceasta pozitie putem privi catre lume si putem intelege cu mai multa claritate ceea ce avem de facut.  

    Drumul catre noi insine nu este lipsit de probleme, nici nu are cum, aceasta idee este absolut utopica, insa, este mult mai plin, presarat de sens si satisfactii profunde, este un drum in care incepem sa respiram si sa simtim ca traim cu adevarat. Incet incet, de pe o pozitie de claritate si relaxare, problemele incep sa ne apara sub o alta lumina si drumurile par sa ni se deschida.  

    Nu ne putem sustrage complet societatii insa ne putem detasa, putem capata curajul de a ne elibera de unele limite si o putem schimba incet incet din interior. Continuand sa ne supunem acelorasi reguli uneori absurde, nu facem altceva decat sa hranim in continuu acest stil de viata in care omul se simte de multe ori pierdut, departe de el insusi, in care incearca in fiecare zi sa umple un gol mai profund prin mijloacele consumiste puse la dispozitie de catre sistem. Temerile noastre dau putere acestei paradigme in care deja tot mai multi simt ca nu isi gasesc locul. Insa, avand curajul de a incepe sa pasim pe calea spre noi, aceasta putere slabeste si, usor usor, lucrurile pot incepe sa intre intr-o alta lumina, una mult mai aproape de notiunea de OM.  

    Unii vorbesc despre curajul de a fi “diferiti” sau “altfel”, si eu gandeam asa la un moment dat. Acum imi dau seama ca nu este vorba decat despre curajul de a fi “autentici” si “naturali”, liberi de cravata si de eticheta impusa, chipurile in virtutea “bunului simt”. Un bun simt care este din ce in ce mai fals, din ce in ce mai de plastic, tocmai pentru ca este impus, cand defapt ar trebui insuflat, ar trebui sa vina din inima. Atunci cand ne reapropiem de noi, cand ne asumam responsabilitatea pentru propria noastra fericire, cand incepem sa redescoperim vocea inimii, acest “bun simt” incepe sa vina in mod natural si capata cu totul alte valente. Nu v-ati intrebat niciodata de ce, la ora actuala, este nevoie de atata politie si supraveghere pentru ca “bunul simt” sa nu fie incalcat? Pentru ca este impus de o maniera nenaturala si atunci, va fi incalcat la nesfarsit, in ciuda tuturor masurilor la fel de false care sunt luate pentru pastrarea ordinii. “Ordine si disciplina” de plastic versus “armonie” care duce in mod natural catre ordine si frumos. La ora actuala este un ideal, dar nu unul imposibil. Cei ce continua sa afirme ca omul este la baza un animal care trebuie educat si ca nu exista sanse pentru o lume mai buna, o fac fie din necunoastere, fie din temere, fie cu buna stiinta.  

    Omul, este la baza constiinta universala, scanteie divina, picatura de frumos intr-un ocean al misterului numit Creatie. Daca, in acest moment acest lucru, este distorsionat si acoperit cu o gramada de noroi, aceasta este doar o stare temporara impusa pe care putem oricand sa decidem sa nu o mai alimentam.  

    E o chestiune de alegere pe care suntem liberi sa o facem oricand.  

    Seara faina, oameni frumosi!