sâmbătă, 24 septembrie 2011

De ce? Pentru ca POT!





       Ne-am nascut intr-o realitate care reflecta cu exactitate nivelul nostru actual de constiinta. Nu conteaza ca aceasta realitate a fost creeata de noi sau de predecesorii nostri, in mod constient sau inconstient, ca a fost creata pentru ca noi am deschis ochii in lumea asta si ne-am supus fara sa stim si fara sa vrem, conditionarilor... ceea ce conteaza acum e sa constientizam aceasta stare de fapt, chiar daca suna neplacut. Ceea ce a fost a fost, ceea ce este este, ceea ce va fi va fi. A nu intelege aspectele care ne-au adus sa traim in realitatea in care traim, inseamna a nu intelege ceea ce avem de schimbat. Trecem prin viata, imbracand foarte des „haina” victimizarii pentru ca, inevitabil, ne lovim de aspectele mai putin frumoase ale acesteia, nu le intelegem si atunci, incercam sa ne aparam cu instrumentele gresite. Victimizarea este un instrument partial util, dar serveste numai si numai „supravietuirii”... a trai de pe o zi pe alta, ne fiind noi, traind o viata pe care doar o acceptam si nu ajungem sa o si imbratisam, sa o si apreciem, inseamna ca, deocamdata, in mare parte, „supravietuim”, cel putin in opinia mea, din care, ca de obicei, nu fac un adevar absolut, lasand-o la statdiu de ceea ce este: simpla opinie, simpla observatie. 
       A deschide ochii cu adevarat, a „trai” cu adevarat, nu inseamna atingerea instantanee a fericirii totale... dar este un pas catre schimbare, un pas asumat care ne scoate din stagnare si ne ofera raza sperantei, care inceteaza sa mai para o iluzie. Nimeni nu ne opreste cu adevarat sa fim ceea ce ne dorim sa fim... principalele stavile sunt propriile noastre frici... chiar si intr-o lume in care pare ca intreaga noastra viata este supusa unui sistem care per ansamblu ne ingradeste cu o serie de granite si conditionari peste care avem impresia ca nu putem trece, chiar si aici, avem potentialul clar de a fi ceea ce suntem. Orice problema are o solutie, orice solutie constientizata reprezinta un pas.
       Marea noastra iluzie este aceea ca pieptanand oglinda, ne vom aranja propria podoaba capilara :)... asta se intampla atunci cand noi uitam ca schimbarea incepe cu noi si continuam sa dam vina pe lumea inconjuratoare. Realitatea in care traim este o reflexie a noastra, per ansamblu. Daca umblam la reflexie, nu vom obtine nimic... trebuie lucrat in interior, pentru ca reflexia aceasta sa se schimbe. Recunosc ca aceasta oglindire este una de masa... nu este doar a noastra si ca, de multe ori, cand vine vorba despre propria noastra schimbare ne vine in minte faptul ca „cu o floare nu se face primavara”... este ceva adevar si in aceasta perspectiva... dar atunci ce facem?... efectul de domino exista, suntem radianti, ne influentam unii pe altii, contribuim in fiecare clipa la constiinta colectiva... si stagnand, ramanand in postura de supravietuire, nu facem altceva decat sa perpetuam acest efect de domino in directia gresita. Daca unul azi, altul maine, alegem sa fim „floarea” aceea, din ce in ce mai multi vor incepe sa infloreasca, treptat, in jurul nostru... poate nu brusc, dar speranta aceea care incolteste capata forma, capata valente de realitate si este scoasa din stadiul de iluzie. De ce sa aleg eu primul, sa FIU? De ce sa am eu primul curajul sa infloresc, sa deschid ochii, sa am curajul de a-mi depasi propriile limite? Pentru ca pot... pentru ca inteleg ca noi suntem partasi la construirea lumii in care traiesc si pentru ca inteleg ca, poate ceilalti, inca nu au avut aceasta putere si este normal, pentru ca stiu ca defapt nu sunt primul si nici singurul si, ca mine, mai ales in ultima vreme, sunt o multitudine de alte suflete care au decis sa iasa din patura temerilor... si atunci aleg sa fiu in tabara celor care ridica capul din nisip si privesc soarele chiar daca inca il pot vedea doar printr-o crapatura... pentru ca stiu ca in felul acesta contribui la efectul de domino in directia buna... pentru ca stiu, ca in felul acesta, pe langa o contributie reala adusa realitatii colective, viata mea capata sens, dincolo de rutina, dincolo de supunerea oarba, dincolo de frica de a fi... 
       Am testat, secole de-a randul, atitudinea „sunt mic, nesemnificativ si nu pot”... apoi am testat postura de „nu ma mai intereseaza, oricum nu am insemnatate”... uitandu-ne putin la rezultat, poate ar fi bine sa incepm sa „testam” si opusul...  
       Ne-a fost daruita o planeta superba, ne-a fost daruit un trup cu care, sufletul, sa poata opera aici, in materie. Ambele sunt miracole ale creatiei pe care, daca le ingrijim si le folosim cu responsabilitate si daruire, cu curaj si determinare, le putem readuce la stralucirea pe care probabil ca au avut-o odata. Si daca cei din jurul nostru inca nu pot constientiza acest lucru, cei care ajung sa cosntientizeze, pot reprezenta un exemplu, chiar daca schimbarile sunt lente si, pe moment, par sa nu duca nicaieri, aceasta are totusi un rezultat real. \
        Cand ploua... cand Cerul daruieste pamantului seva vietii, nu o face brusc, nu cade, tam nesam, din cer, o mare pleasca de apa care inunda instant campiile... ploaia e formata din picaturi, mai mici si mai mari care se astern pe mantia Mamei Pamant, rand pe rand... asta suntem si noi... picaturi de lumina... care, rand pe rand si totusi impreuna, recompun stralucirea... sau mai bine zis, o redezvaluie, pentru ca stralucirea exista deja, acoperita de un strat mai gros sau mai subtire de ceata. 
       Pana acum, in jurul nostru, am auzit foarte multi de „nu pot”... ce ar fi ca, copii nostri, sa poata auzi reversul... daca voi, ati fi auzit „pot”, daca exemplele din jurul vostru ar fi fost altele cum ar arata realitatea prezenta?... ce alegem... sa perpetuam vechiul model?... ce mare rau se poate intampla daca incercam sa fim, in fiecare zi „floarea” aceea despre care vorbeam... daca alegem sa fim picatura de ploaie care hraneste pamantul, daca alegem sa FIM? :)...
       Oricate obiectii „obiective”:) ar exista in jurul meu, si nu neg faptul ca exista... printre momente de cadere si ridicare, aleg incapatanarea mea nativa de a crede ca se poate :)... my apologies :)))) ... si 

zi frumoasa, oameni frumosi... ca am turnat destul, pe ziua de astazi, in pagina alba :)...
un zambet cald de week-end, va trimit, desprins din aripa diminetii!...

2 comentarii:

Solidaster spunea...

Salutare,ochi de pisica.:))
Sunt deacord cu tine.Dar inainte de schimbare zic eu ca trebuie sa constientizam ca avem nevoie de schimbare.Sa ne simtim rau in noi si cu noi,sa vedem ca ceva nu merge si apoi sa dorim ceva mai bun.Si sunt si eu destul de incapatánata si am luptat si lupt mereu cu spiritul de turma,Cu stereotipurile si mediocritatea unora.Am invatat ca eu nu trebuie sa schimb lumea,pentru ca nu pot,dar...ceea ce pot sunt obligata sa o fac....ma schimb pe mine,si acest exemplu poate fi preluat de copiii mei,de sot,de vecini si chiar de prieteni.Dupa modul de a gandi in scris,esti o singurateca si doresti sa te gasesti.
Yes I Can´t O seara si o saptamana,placuta :)) Zambesc si aceasta imi ocupa tot timpul.

Laura spunea...

Bunadimineata, Solidaster...
mersi pentru cuvintelele calde:)...
a propo de ceea ce spuneai, nu stiu ce sa zic, dar prin mediul prin care ma invart, nevoia asta de schimbare se simte in aer si e din ce in ce mai pregnanta. Singura intelegere care scartaie putin e fix cea despre care vorbeam si despre care vorbesti si tu... totul incepe cu noi insine... pentru ca inca, avem tendinta de a incerca sa schimbam doar exteriorul.
Cat despre mine... mai, sa stii ca numai singuratica nu ma prea pot numi :))... am nevoie, in unele momente de spatiul meu, asta da, dar in rest chiar sunt o persoana destul de sociala si imi petrec foarte mult timp printre oameni... iar prietenii din jurul meu sunt o binecuvantare pentru fiecare clipa petrecuta cu ei :)... si voi cei de prin blogosfera la fel :)... imi plac oamenii, iubesc oamenii si imi place compania lor :)
:)... a propos, imi place sloganul tau de final de comentariu :))))))))
Te pup... zi minunata sa ai!!!:))