Gand 12

Priveam corabiile inexistente
traversand valurile apusului
si le topeam panzele sub talpile goale
flamande de iarba.
Asa stiam sa asteptam noaptea
sau altfel,
dar intotdeauna desculti,
intotdeauna siguri de luna,
ne fabricam zambet din stele,
si lacrima din umbra copacilor,
dorintele pasarilor ni se adanceau in palme
si urmele cailor naluci ardeau
in inimile deschise,
priveam la cerurile suprapuse peste visele
fluturilor
si lasam orele sa curga printre noi
ca printr-o clepsidra vie
ce se revarsa in netimp.

Mai lasa-ti odata atingerea blanda
sa adoarma ultima frunza dansanta
si lasa-ma sa-mi pese
de noi, oglinditi
in ultimul strop de roua
picurat de pe umerii nevazuti ai
noptii

apoi
va fi doar zbor ... in visare

Cand?

     Cand ai incetat sa mai traiesti? Iti amintesti? Sau ti se pare ca starea asta de lupta cu viata, de trecere aproape inconstienta prin clipele zilelor ce curg iti este proprie de cand te stii?
     Cand o sa incetezi sa iti construiesti bumeranguri avand iluzia ca defapt iti constuiesti arme cu care sa te aperi de realitate si sa cuceresti lumea, fragmentul de lume, farama de univers pe care reusesti sa o percepi din coltul stramt in care ai decis, inconstient, sa-ti faci cuib?
     Conteaza?
     Da si nu. Important este sa te scuturi, sa iti constientizezi umerii si sa afli ca acolo ai aripi pe care le tii ascunse pana si de tine insuti, important este sa deschizi ochii mari de copil si sa iti amintesti sa zambesti fara motiv, important este sa iti lasi obrajii sa roseasca pentru ca ai avut pentru prima data curajul de a exprima ceea ce simti si apoi sa te amuzi de faptul ca ai crezut ca, coltul tau stramt este tot ceea ce poti, tot ceea ce esti, tot ceea ce te defineste, cand defapt, in jurul tau, in fiecare clipa, infinitul te invita la dans :)...
Si atunci te intreb... cand ai inceput sa existi? Ai inceput sa existi? Ai descoperit mana intinsa a infinitului? Fragmentul de cer din inima ta? Florile de lumina din suflet? Ai suflat peste ele parfumul recunoasterii? Ai spus „eu sunt”? Ai DECIS sa FII? Ai ALES sa schimbi lentilele prin care privesti viata? Daca da, sa nu crezi ca brusc va deveni totul mai usor... pentru ca drumul acesta care odata iti era firesc si natural, acum ti-a devenit strain, trebuie sa il REGASESTI, sa iti amintesti, sa reinvii in tine... sa reinvii... Sa nu crezi ca daca nu zbori din prima zi, zborul nu este posibil, trebuie doar sa inveti din nou sa iti desfaci aripile, sa simti curentii, sa te lasi purtat, sa te inalti, sa te joci... sa te joci :)... Si odata ce incepi sa iti amintesti zborul, sa nu crezi ca esti deasupra altora, pentru ca nu esti deasupra nimanui... zborul tau este un zbor prin, nu un zbor peste... un zbor ce traverseaza CERUL din INIMA tuturor si atunci incepi sa fii, in tot si in toate, parte din TOT... Doamne cat frumos ne inconjoara si cate motive avem sa pulsam viata! Si ce copii zevzeci suntem uneori cand uitam, cand pretindem, cand ne agatam de o durere-maestru din care refuzam sa invatam. Si Doamne ce frumosi suntem cand ne amintim... de noi! :)

      Seara frumoasa blogosfera draga si flori in par! :)

Despre "Iubire neconditionata"

     Am sa asez aici in pagina, cateva cuvinte pe tema „iubirii neconditionate”, fara a-i atasa, insa, nici culori serafice, nici panglicute angelice. Abordez acest subiect la modul cel mai obiectiv si explicativ cu putinta, pentru ca observ cum acesta, de multe ori, in loc sa fie tratat cu echilibru, este asimilat in mod totalmente extrem si nerealist, devenind, in cele din urma, o arma, un fel de argument universal pentru obligarea semenilor nostri, prin mijloace subtile, la intreprinderea unor actiuni neconforme cu dorintele si simtirile proprii.
     Deci sa ne intelegem, „iubirea neconditionata” este in primul si in primul rand un sentiment intim, interior, de care nu trebuie neaparat sa facem parada. Este acea maturitate spirituala care, odata atinsa (nu stiu daca am atins-o inca, sincera sa fiu, desi tind spre acolo cat pot de mult, dar ma mai impiedic destul de des...) te face sa nu mai simti in adancul fiintei tale sentimentul de „ura”, de „frustrare”. Acel om care te iubeste neconditionat, draga Omule, este cel ce, in ciuda a tot ceea ce se intampla, nu te uraste si nu te va ura niciodata. El are, insa, dreptul de a-si urma propria chemare, propriul destin si de a isi face propriile alegeri. Pur si simplu, pe tine nu te uraste ci in adancul sufletului te iubeste si te respecta ca om. ATENTIE!: Iubirea si respectul din sufletul sau nu trebuie neaparat sa coincida, ca si manifestare, cu asteptarile tale, pentru ca acesta o face in felul sau. Daca esti indeajuns de intelept si simtitor, vei sti sa recunosti acea doza de „iubire neconditionata” si echilibru din el, daca nu, vei privi doar la forma, vei vedea ca ti s-a gresit aici si acolo si acolo si aici si aici si acolo si acolo etc... nu pentru ca nu ti s-a daruit iubire neconditionata, ci pentru ca tu nu ai stiut sa o vezi cautand-o numai sub forma pe care tu si numai tu o doresti. Ori iarasi spun: suntem unici, diferiti si liberi sa iubim dar in acelasi timp sa ne urmam propria cale. Daca cineva te iubeste neconditionat nu inseamna nicidecum ca iti este  supus, daca cineva  te iubeste ca om nu inseamna ca iti este neaparat subaltern, daca cineva te iubeste ca om nu inseamna sa faca tot timpul ceea ce tu doresti conform propriilor tale viziuni, decat in masura in care acestea coincid cu ale sale si alege voit sa faca acest lucru.
     Si totusi omule, de ce pretinzi „iubire neconditionata”? Te intreb pentru a te scoate din iluzia dreptului de „pretender”, din simplu motiv ca „iubirea neconditionata” exista sau nu exista. Cine ti-a spus ca este un bun care poate fi pretins? Si mai ales de ce o pretinzi daca nu o practici tu in primul rand? Sau nici macar nu reusesti sa iti dai seama ca nu o practici? Sau ti-ai ridicat singur statuie de martir si iubitor neconditionat profesionist in masura sa ceara si sa pretinda in schimb de la ceilalti acest maret sentiment inaltator? Da, poti vorbi despre ea, in tot felul de discutii, poti pronunta aceste doua cuvinte, poti aduce vibratia iubirii in discutie ori de cate ori vrei, numai nu o folosi ca si arma, numai nu o folosi pentru a cere si pretinde de o maniera falso-nobila. Sau, daca vrei fa-o, dar nu te astepta la rezultate, pentru ca cererea ta nu are un fundament solid, bazandu-se pe un concept prost inteles.
     Da, a iubi, inseamna sa-ti pese de celalalt, dar in acelasi timp, nu uita ca fiecare dintre noi e liber sa isi urmeze calea, ca fiecare trebuie in primul rand sa se iubeasca pe sine, pentru a putea darui mai departe iubire. Trebuie sa te iubesti pentru a deveni iubire. Daca nu te iubesti, daca traiesti intr-un sacrificiu continuu de sine, intr-o nemultumire perpetua, te umpli de frustrari si cand vine momentul sa daruiesti iubire, te intreb eu pe tine... de unde sa o iei? Din cazanul cu frustrari? Aaaaa sau poti darui doar cuvantul fara nici un fel de sustinere si substanta...

     Si apoi mai exista un aspect, defapt o lege, legea rezonantei care spune ca: atragi ceea ce esti.      Realitatea din jur poarta in ea toate nuantele posibile, iar spre tine vin cele care sunt compatibile cu vibratia pe care o emani. Poti scoate dintr-un om tot ceea ce este mai bun sau poti scoate tot ceea ce este mai rau, desi acel om le contine pe toate (cu totii le continem pe toate). Nu ai cum sa emani constant suparare, furie, lipsa de respect fata de alegerile celorlalti, urlete, cuvinte sageata si fantasme proprii si sa amplifici apoi supararea pentru ca nu ti se intoarce in schimb, din partea cealalta, „iubirea neconditionata”. Nu pentru ca ea nu exista, ci pentru ca tu nu o poti vedea.
Sa incercam sa traim normal, sa nu ne mai credem maestrii iluminati si sa nu pretindem de la cei din jurul nostru sa fie ingerii auriti care „trebuie” sa ne ofere pe tava „iubire neconditionata” ori de cate ori o dorim si ori de cate ori avem chef sa fugim de responsabilitatea de a ne umple, cu propriile maini, propria viata, de iubire, ori de cate ori vrem sa evitam sa acceptam ceea ce nu este conform cu propria viziune.
     Respira omule si lasa-l si pe celalalt sa respire. Priveste la cer, la flori si afla acolo nuanta iubirii neconditionate care strabate creatia, descoper-o in tine, aseaz-o peste natura-ti umana cu bune si cu rele, gusta acest amalgam de perfectiune si imperfectiune, de perfectiune perfecta in care tu cresti in fiecare zi, atata timp cat alegi sa cresti si stagnezi atata timp cat alegi sa stagnezi. Lasa laoparte iluzia ca datorita celorlalti evoluezi sau involuezi, suferi sau zambesti si intelege ca asta se intampla doar datorita tie. Ceilalti sunt numai reflexii ale tale in oglina propriilor experiente care iti comunica tot timpul pe ce nivel vibratoriu te afli. Daca in jurul tau vezi „capcauni” fa o schimbare in tine si acestia vor disparea, scapa de iluzia ca pretinzand „iubire neconditionata” vei atinge bucuria si linistea autentica. Esti responsabil pentru cata iubire oferi dar si pentru cata iubire primesti, pentru cata iubire emani dar si pentru cata iubire poti sa decodifici in jurul tau... pentru ca ea exista mereu, ideea este sa fii capabil sa o vezi in varietatea sa de forme si manifestari, respectand totodata aceasta varietate.
     A propos, sunt lucruri pe care inca le invat si eu...
     

     Seara frumoasa va urez... si pax-anima!

Gand 11

Sunt momente in care, inevitabil ne intrebam cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam? Citim sau auzim explicatii de tot felul. Cu unele rezonam, cu altele nu, depinde de structura si experienta fiecaruia, dar, pana la urma, adanc in sufletul meu, nu am gasit inca un raspuns satisfacator sau coerent la aceasta intrebare si nici nu mai doresc cu atata ardoare sa il gasesc. Asta nu inseamna ca am renuntat la cautare ci doar ca nu ma mai astept ca la acest nivel de fiintare sa inteleg intreg tabloul. Si asta pentru ca, in intelegerea mea, am venit aici in mod deliberat, stiind ca vom „uita” pentru un anumit interval numit timp, toata „povestea” Creatiei. Si apoi se mai intampla un lucru: de cele mai multe ori, ne asteptam sa intelegem totul la nivel logic, mental, uitand ca aceasta cunoastere, fiind atat de vasta, egala cu infinitul, cu necuprinsul, poate fi abordata la mai multe niveluri. Sunt aspecte pe care doar le simtim fara a le putea explica, fapt care nu insemna ca am inteles mai putin. Da, am inteles mai putin la nivel mental, dar in schimb simtim, cumva stim. Nu numai mintea e capabila de cunoastere ci si inima. Iar cunoasterea experimentata de inima este uneori mult mai autentica, atunci cand invatam sa o ascultam in liniste, eliberandu-ne de bruiajul convingerilor si conditionarilor. Si totusi, daca inima ne mai deschide inca o poarta in „cunoastere”, tot nu putem cuprinde totul. Pentru ca, scopul venirii noastre aici nu este acela de a descifra intreg misterul, ci de a avea si de a invata din experientale, fie ele si extrem de limitate, din acest tip de realitate, pentru a ingloba, apoi, aceste invatari si „intelegeri” in Tot, atunci cand ne reintoarcem acolo.

Si atunci, oprim cautarea? Deloc. Poate doar deschidem ochii mai larg, ne deschidem simturile, ne oprim probabil, cateva clipe si, lasand undeva suspendata in stele, aceasta intrebare la care nu ne vom raspunde in totalitate aici, respiram cat mai constient cu putinta aerul diminetii, incercand pentru o clipa sa cuprindem cu toate simturile, fara a dori sa-l descriem la nivel logic si mental, misterul creatiei, inscris in fragilitatea unei petale, in verdele unei frunze, in forma norilor, in frumusetea unei flori, in enigma zborului unei pasari... pentru o clipa intelegem cumva, sau mai degraba simtim, fara sa putem atasa o explicatie acestei senzatii, ca suntem parte din TOT.

Apoi revenim la experientele noastre de viata, revenim in dualitate si separare stiind, insa, undeva acolo, ca acestea nu sunt reale. Atunci parca viata devine putin mai usoara... devii un amnezic care intr-un fel stie si iti reamintesti sa zambesti!