imi amintesc ceva vag...
...bucurie si liniste si plutire toate laolalta
...e ca si cum toate acestea s-ar petrece intr-o camera ale carei usi sunt inca ferecate. Dar pot vedea printre crapaturile zidurilor, pot vedea lumina dinauntru cum razbate pana la mine, pot simti parfumul privirilor frumoase, luminoase, pot simti... si toate acestea nasc in mine, deopotriva, tristete nemarginita dar si speranta, nasc in mine zambet si lacrima in acelasi timp, nasc in mine „stiu” dar nu „stiu”, amintire si uitare, furie si blandete, urlet si tacere. Cand obosesc intorc spatele si pasesc inapoi spre ceea ce sunt stiind ca o parte din mine, insa, ramane acolo, dupa usa aceea cu nume de mister, care se incapataneaza sa ramana inchisa. Stiu ca de acolo cunosc limba copacilor, de acolo mangaierea cerului curge cumva printre bratele mele deschise catre lume. Si totusi calea mea e inainte. As vrea sa deschid usa aceea, ca un copil rasfatat, as vrea... sa gasesc cele 12 chei si 12 lacate, sa le desfac pe rand simtind bucuria re-amintirii cum pulseaza la fiecare clic. As vrea sa pot deschide acea poarta, sa privesc doar odata macar inauntru, sa ma scald in lumina aceea care a fost, la un moment dat, parte din mine, sa simt, sa inteleg... sau poate doar sa simt acel ceva ce nu poate fi inteles.
Cand imi curg pasii peste aleile pamantului, ridic uneori privirea spre cer si zambetul ce-mi imbraca sufletul ma face sa uit de... de timpul acela, de spatiul acela de nu stiu unde si nu stiu cum, ma face sa simt cumva ca tot ce a fost inca ESTE acum, aici, in mine, peste mine, langa mine... simt asta pentru o fractiune de secunda, multumesc albastrului, frunzei, pasarilor curgatoare in stoluri, multumesc florilor si copacilor, norilor si razelor de stele... o clipa cu parfum de infinit imi strabate respiratia... dar apoi revin si ma intreb... imi intorc privirea inapoi si caut... ma scufund in mine si caut... Caut... CAUTpana cand... nu stiu...
pana unde... nu stiu
nici macar „de ce”... nu stiu...
