marți, 31 mai 2011

Re - "zona de confort"

Flying figure
  Acum ceva timp, pe vechiul blog, postasem articolul de mai jos... Ironic...am data peste el in seara asta si m-am amuzat oarecum... pentru ca am ajuns sa ma confrunt tocmai cu situatia discutata in articol... si nu asa, lejer, ci trec prin niste experiente mai mult decat tulburi... asa ca daca tot l-am gasit, il postez din nou aici pe noul blog... si pt. voi, dar de data asta mai mult pentru mine :)

  "Cand vine vorba de schimbare, una dintre „piedicile” care apar de obicei, din cate am observat in jurul meu, este greutatea cu care parasim „zona de confort”. Ce inteleg eu prin „zona de confort”?.
Beh, paradoxal, desi ii spunem „zona de confort”, aceasta nu este intotdeauna atat de confortabila pe cat ne sugereaza expresia. Este mai de graba un spatiu al obisnuintei, un spatiu care cuprinde toate convingerile noastre de pana atunci (cu bune si cu rele), tabieturile, lentilele prin care am fost obisnuiti sa privim realitatea, conditionarile, vocile interioare constientizate sau nu, pe care le cunoastem sau nu le cunoastem, dar care se exprima prin noi, pe scurt, reprezinta modelul nostru despre lume din acel moment cu toate elementele sale. De multe ori, aceasta „zona” este si dureroasa... am intalnit cazuri in care durerea exista din abundenta, chiar, dar in mod ciudat, omul se obisnuieste atat de tare cu aceasta durere incat, intervine un fel de orbire, o senzatie de neputinta de a fi altceva, granitele „zonei de confort” devin atat de puternice (parca ar avea un gard din acela cu sarma ghimpata) incat nu mai reuseste sa vada dincolo. Am auzit si spunandu-se ca aceste persoane „se complac” in spatiul acesta... nu stiu ce sa zic... poate!... dar cred ca se complac de multe ori la modul inconstient. Nu cred ca spune multa lume „da! Vreau sa sufar in continuare!” pe un ton asa de hotarat. Insa, nu ni se arata prea mult instrumentele de care avem nevoie ca sa iesim din cercul vicios. Convingerea ca „suntem mici”, ca „nu putem” sau ca „lumea e rea si viata e parsiva” ni se comunica la tot pasul, dar reversul medaliei (pentru ca exista si acesta), si anume „se poate”, „suntem in mare parte creatorii propriilor experiente”, „avem resursele necesare pentru a schimba ceva in modul nostru de viata si de a vedea realitatea... acestea sunt in noi si nu trebuie decat sa le activam, din interior sau cu ajutor exterior”, rareori sunt promovate, la nivel de mase. Sunt amintite in treacat, la modul retoric sau voalat si apoi sunt anihilate cu contraexemple de tot felul care le fac sa para ireale si practic, intangibile.
Revenind, atunci cand intervine dorinta sau necesitatea schimbarii, iesirea din asa-zisa „zona de confort” este inevitabila. Pentru unii e usor, pentru altii e destul de greu, chiar daca acest spatiu al obisnuintei inseamna defapt suferinta. Iar in alte cazuri, cum ar fi exemplul meu, necesitatea de a iesi este atat de mare, nevoia de schimbare este atat de pregnanta, incat trecerea este foarte brusca (e ca atunci cand te arunci brusc intr-o piscina cu apa rece... de multe ori e mai bine decat sa te obisnuiesti treptat :P:))... noua viziune este pur si simplu integrata brusc si de aici dezvoltata in continuare.
Cel mai greu este, cand aceasta iesire din spatiul obisnuintei implica modificarea convingerilor cele mai profunde, iar lucrurile se complica atunci cand nici macar nu constientizam ca avem anumite convingeri care ne determina starile interioare sau comportamentul... atunci trebuie sapat adanc, descoperite si abia apoi depasite sau schimbate.
Cu alte cuvinte, „zona de confort” este de multe ori extrem de puternica, schimbarea presupune insa, de cele mai multe ori, iesirea din aceasta zona... si, cred eu ca cel mai bun instrument pe care il putem folosi pentru a ne ajuta sa ii depasim granitele este motivarea. Cu cele mai multe persoane cu care am lucrat sau am stat de vorba, pana nu au fost analizate motivul si beneficiile acestei schimbari, pana cand motivarea nu a devenit puternica si nu au constatat ca schimbarea le aduce ceva in plus, care sa merite cu adevarat, aceasta nu a fost reala si nici de lunga durata.
Poate ati auzit de documentarul „The Secret”, in mare voga acum ceva ani in campul dezvoltarii personale... ei bine, mie mi se pare depasit si simplist. Are un anume entuziasm, incita... dar e cu doua taisuri... e putin credibil pentru incepatori, ignora faptul ca desi, in esenta, e simplu sa iti schimbi perspectiva asupra lucrurilor (in fiecare moment schimbarea se afla la un pas distanta... cu asta sunt de acord), viata a devenit complicata, omul a picat intr-o complexitate nu tocmai pozitiva... si poate duce la deziluzii, atunci cand crezi, incerci si de multe ori rezultatul intarzie sa apara, pentru ca la nivel profund exista inca o gramada de blocaje si aspecte nevindecate sau ne puse in ordine. Atunci se ajunge chiar la ridiculizarea schimbarii sau la convingerea „uite! Am incercat si NU se poate”... pai nu se poate pentru ca atunci cand in camera noastra facem curatenie doar „de ochii soacrei” :)... aia nu e defapt curatenie... pentru ca sertarele, sifonierele sunt inca pline de lucruri aruncate de-a valma si praful de sub pat inca mai sade tantos acolo :).
In concluzie, schimbarea propriei vieti si a viziunii despre viata este posibila dar presupune, la inceput, ceva „efort”, aceasta implica fara doar si poate iesirea din „zona de confort” iar pentru a perimite aceasta iesire, aceasta deschidere trebuie gasita si sporita motivarea... care ne ajuta sa vedem ca merita efortul :)... (si as vrea sa adaug traditionalul... "zic eu" :))"



Seara minunata va urez!

miercuri, 25 mai 2011

Ne-cuvintele serii...

  Nu stiu daca am picat in dualitate din intamplare, din hazard sau pentru ca am ales sa gustam experienta contrastelor...
  Lumina soarelui de peste zi este clara, curata, evidenta este lumina care, odata cu aripa rasaritului, se impregneaza in tot si in toate. Insa, apusul, imi inspira misterul dualitatii, jocul de lumini si umbre, provocarea de a vedea culorile in cerneala intunecata a serii, provocarea de a intrezari frecventa luminii chiar si atunci cand intunericul se pregateste sa puna stapanire peste haina pamantului...



Dupa valurile aramii ale apusului... rolul mesagerului luminii este preluat de luna si trena ei de astre celeste. Pe acestea n-am mai apucat sa le fotografiez... din lipsa de timp (munci, munci, munci) dar si pentru ca mi s-a descarcat bateria aparatului :P:P:P:P:P:))

Zi colorata va urez :)

luni, 23 mai 2011

Gand 4

Link catre pagina: http://pax-anima.blogspot.com/p/creatiile-mele-sub-aripa-lunii.html
+ update in: http://pax-anima.blogspot.com/p/povestile-cerului.html

Trairi...transformari...trairi

Skylight (scuzati calitatea fotografiei dar am facut-o cu un aparat cam varzah :P)
Evolutia noastra are si ea etapele ei.
Prima faza a transformarii de sine poate fi destul de bulversanta. La inceput se se dau lupte interioare, umbrele contrasteaza puternic cu partea noastra de lumina care bate la portile constiintei cerand sa iasa la suprafata. E perioada in care, de la caz la caz, poate muncim cel mai mult cu noi insine, in care nu intelegem, ne intrebam, retoric, de cele mai multe ori, pentru ca aproape toate intrebarile se dovedesc a fi lipsite de un raspuns cat de cat coerent, avand in vedere ca experientele fiecaruia sunt unice si nimeni nu ne poate cunoaste cu exactitate calea. E perioada in care cadem, ne ridicam si iar cadem... si daca, dupa un timp, reusim sa ne ridicam iar, descoperim ca re-nastem. Ni se pare, pentru o vreme, ca am atins un anumit stadiu de echilibru, insa, cel putin vorbind din propria mea experienta, e bine de constientizat faptul ca devenirea nu se opreste aici...si ca defapt, nu se opreste niciodata. Fiecare stadiu al trezirii constiintei, are provocarile sale. Diferenta intre primele faze si cele ulterioare consta, d.p.m.d.v. in faptul ca, la un moment dat, provocarile care apar nu mai sunt percepute chiar ca niste lupte ci mai mult ca experiente, pe care invatam sa le acceptam. Exista tumultul sufletesc, exista intrebarile dar nu mai produc atata suferinta, desi, paradoxal, contrastul intre ceea ce devenim si umbra sau aspectele realitatii inconjuratoare sunt mult mai mari si mult mai evidente. Lacrima, „da de ce”-urile dureaza mai putin, trecem cu mai multa usurinta prin ele, acestea nu dispar, fac parte din proces, dar le traim, le recunoastem si le acceptam ca atare.
Cred ca am ajuns intr-o astfel de faza, a doua :)... in care sufletul meu nu reuseste inca sa planeze in linistea deplina si constanta, isi continua transformarea, evolutia, dar trece cu mai mult calm prin toate tulburarile.
Am avut un week-end bizar.
2 zile, jur ca n-am stiut ce se intampla cu mine. Am trecut printr-o stare ciudata pe care nu o pot defini coerent. Stare de preaplin combinata cu apasare, imposibilitatea de a comunica cu cei din jurul meu in mod normal, senzatie de detasare de real (stati linistiti, nu stiu sa sufar de personalitate multipla :)... :P...), o fi fost ceva in aer vineri si sambata, nu stiu... oi fi fost eu intr-o pasa ciudata... cert e ca n-am explicatie logica pentru cele traite. M-am asezat sa scriu ca sa vars tot ceea ce simteam si n-am reusit. Singurul fragment care mi-a iesit a fost urmatorul... care iarasi nu are nici o logica :)) (ok, i am strange!:)):

De mult, erau stanci, veghind peste intinderea marilor. Le simt varfurile ascutite, decupand cercuri asimetrice, in moalele norilor, dezvelind, cu indrazneala curata a palmelor de copil, fragmente din taramul albastru. E ca si cum pasul meu ar aluneca, inca, pe cararile abrupte, rupte dintr-un peisaj bizar, fragmentat, discontinuu, e ca si cum privirea mea ar fi inca pierduta in ritmul valurilor, ce-mi reproduc cu exactitate, bataile inimii, impletindu-le in visarea apelor. E ca si cum mare parte din mine ar apartine unei lumi in care am trait o singura clipa eterna, picurata, intamplator, din clepsidra eonilor.
Rodul imaginatiei? Sau strafulgerari ale memoriei?
Glasul fragmentelor de suflet ramase gaj in palmele unui trecut nedefinit inca de logica gandului sau iluzia inimii?
Incerc sa inteleg conturul momentului Prezent, granitele intre care sa-mi inchid tacerea, intre care sa-mi gasesc linistea, dar marginile continua, cu incapatanare, sa se piarda in bratele cerului, ale carui nuante se confunda cu nemarginirea aceleiasi campii azurii din timpuri nescrise, pierzandu-se in ecouri indepartate, in darele unui vis neconsumat, impletit in aripile vulturilor.
Uneori, am vaga senzatie, ca m-am nimerit in asta viata, din pur hazard, ca sufletul meu imbraca o serie de culori pe care nu le pot asorta cu mare parte din ceea ce ma inconjoara. In mine, continua sa cante, nostalgii ale unor lumi desprinse, parca, de asta lume. Incerc sa zbor, ignorand gravitatia realitatii, pierzandu-ma prea mult in amalgamul de senzatii ne-lumesti. Implor muntele sa-mi re-aduca in minte limpezimea imaginii a ceea ce sunt, explicatia abandonului meu repetat in bratele sublimului, prin necuvintele ierbii. Insa, uneori, totul tace, cu o incapatanare pe care o simt absurda, sfidandu-mi refuzul copilaresc de a uita. De a uita CE?...
Imi ridic mastile multiple si le asez cu greu peste forma-mi ciudata. Incerc sa uit simfoniile inaltului, incerc sa ignor mangaierea constanta a pamantului umed care imi rascoleste tarmurile fiintei. Incerc sa uit de Centru. Daca l-as pastra constant in memorie... mi-e teama ca as uita sa respir.
...Si totusi, de mult, erau stanci peste intinderea marilor. Era zgomotul valurilor inalte umezindu-mi gleznele cu glasul adancurilor. Era sufletul meu scufundat in culoarea halucinant de frumoasa a secundelor ramase gravate nemiscarea pietrelor necuvantatoare ce-si plangeau tacerile la marginea aripilor mele. In par imi curgeau soaptele vantului, povestind tamplei petalele zambetului... Imi impleteam pasii in dansul vesmantului alb, desprins parca din razele lunii... eram eu cu mine astaptand cuminte ceva ce stiam sigur ca are sa vina... eram eu planandu-mi gandurile in pana pasarilor... eram eu... departe de lacrima calda ce imi scalda uneori prezentul.

Uneori mi-as dori un respiro de la tot ce traiesc, uneori mi-as dori o explicatie... dar tot ce mi se spune este ca sufletul stie... mai ciudat e ca si eu mi-as da ancelasi raspuns... si totusi...”

Asta e tot ce a curs... am recitit si eu a doua zi si m-am uitat stramb :P:)... n-am inteles nimic (asa ca nu pretind nici sa inteleaga ceva, careva dintre voi :)... si inteleg, daca va uitati la fel de stramb, la cele debitate:)). Daca inainte scriam gandind cat de cat, cele revarsate in pagina, acum, mi se intampla un fel de curgere automata a cuvantului, ma trezesc ca vreau sa scriu despre ceva anume si iese cu totul altceva... si de cele mai multe ori gasesc reflexii ale subconstientului in randurile mele. Mi se pare interesanta treaba asta. Am renuntat la evaluarea literara a ceea ce scriu si urmaresc cu mare atentie nuantele de subconstient, vocea inimii, vocea sufletului a constiintei care transpare foarte frecvent, de multe ori foarte bine camuflata, in ceea ce aberez :). Cuvantul limiteaza si totusi, nu stiu ce as face fara cuvant... e singura oaza in care imi pot varsa trairile ce ma inunda pe Cale.

Si ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sambata seara, totul a revenit la normal. A fost o tranzitie bizara, parca am calcat pragul dintre doua dimensiuni si am revenit din nou in mijlocul realitatii.
Se spune ca traim o perioada ciudata, in care suntem predispusi la variatii ale starilor... asta o fi fost una dintre ele? Probabil :). Si probabil, nu sunt singura care trece prin asa ceva.

P.S. Mr. Sky, pare sa-mi fi transmis totusi un mesaj frumos. Fotografia de inceput e reala si e facuta astazi dimineata. Am denumit-o "LightHeart in the Sky"... am ramas si eu masca cand am vazut-o :))
Mai multe imagini, in pagina nou nouta: http://pax-anima.blogspot.com/p/povestile-cerului.html